Femeia-vulpe

13/06/2012

Cât de departe sunt dispuși să meargă unii oameni pentru persoana pe care o iubesc ? Sunt mult prea multe cărți și filme care au vorbit despre acest lucru, ba chiar putem spune că  destule momente remarcabile din istoria omenirii s-au dovedit a fi, la rândul lor, chiar răspunsuri la această întrebare. Un lucru e cert: împărtășită sau nu, iubirea pentru care au luptat mulți semeni ai noștri, în circumstanțe potrivnice, ne-a impresionat de fiecare dată, atâta timp cât destinatarul ei era la rândul său… uman. Eforturile și suferințele trăite, ba chiar sacrificiul suprem în numele unei alte persoane dragi lasă  adesea impresia unor inițiative cât se poate de nobile și de virtuaose. Dimpotrivă, când obiectul afecțiunii nu are demnitate ontologică (când vorbim de un obiect gol de semnificații împărtășite), sacrificiul și devotamentul par cel puțin suspecte, dacă nu chiar ridicole. Tocmai de aceea mi s-a părut provocatoare ideea lui David Garnett, de a construi o poveste de dragoste între un autentic gentleman britanic și o… vulpe. Sincer mă așteptam la o narațiune în care comicul să scalde fiecare pagină sau măcar la  o idilă care să angreneze convenții familiare de prin basme – îndrăgostiți care sunt blestemați să se transforme în animale și care caută un antidot care să îi salveze de acest blestem, pentru a putea fi împreună din nou, ca oameni. Imediat după ce am citit primele pagini ale romanului lui Garnett, m-am gândit chiar la fimul Musca, în care un om de știință trăiește o poveste de dragoste cu o tânără, până când, în urma unui experiment nereușit, protagonistul începe să se transforme într-un hibrid insectă-om. Pe măsură ce acesta se dezumanizează însă, tânăra îndrăgostită de omul de știință renunță la sentimente, atâta timp cât își dă seama că persoana iubită a încetat să existe.

Într-o situație și mai nefericită , decât cea pe care am schițat-o mai sus (și în care transformarea omului de știință era progresivă), pare să se afle domnul Tebrick, din romanul lui David Garnett:  un bogat gentleman britanic se trezește într-o zi că soția sa, femeia sinceră, deschisă, inocentă și frumoasă  s-a transformat într-o… vulpe. Nu e vorba de nicio metaforă sau mai bine zis nu e vorba numai de o metaforă (în fond, să fie oare întâmplătoare alegerea autorului de a asocia naturii feminine chipul întrupării vicleniei?), mult iubita Silvia a devenit, prin cauze necunoscute și neelucidate un patruped cu blană. Copleșit de tristețe, nereușind să înțeleagă ce s-a întâmplat, pentru domnul Tebrick, Silvia nu devine un capitol încheiat în viața lui. Dimpotrivă, în ciuda faptului că Silvia și-a pierdut aparența umană, domnul Tebrick e convins că își poate trăi căsnicia fericită mai departe, apelând la câteva schimbări ale stilului său de viață. Și mare este iubirea protagonistului, dacă un gentleman englez de început de secol XX e capabil să devină un autentic erou casnic, să își concedieze servitorii și să întrețină un conac singur, să gătească și să spele, doar pentru a fi alături de soția sa departe de ochii lumii. Tebrick caută să întrețină chiar și o rutină intelectuală care să o apropie pe vulpea adusă acasă de vechile preocupări umane. La început, vulpea Silvia pare să mai păstreze niște vestigii de umanitate: apreciază florile făcute cadou, îi place să asculte Handel și Mendelhsson și chiar să joace cărți cu domnul Tebrick. Nu va trece mult timp însă până când natura animală își va intra complet în drepturi: linsul pe bot la vederea rațelor, dormitul pe jos, sfâșierea hainelor și chiar revolta împotriva soțului. Un lucru devine tot mai clar: Silvia vrea să fugă în pădure și să trăiască potrivit naturii sale, în vreme ce domnul Tebrick nu renunță la idealul său de căsătorie și la iubirea pe care o poartă soției. Și multă imaginație are domnul Tebrick, atâta timp cât nici atunci când Silvia își arată colții și îl mușcă, el nu este în stare să recunoască dispariția soției sale. Dimpotrivă, deși e pe cale să facă marele gest pe care vulpea îl așteaptă disperată, domnul Tebrick nu urmează să devină un… împărat conștient de lipsa de veșminte… dimpotrivă, fantezia să va începe să își desfășoare adevăratele proporții de abia atunci.

Dincolo de metaforele antrenate de text pe care mulți probabil că le-ar considera misogine (ținem cont totuși că romanul într-o vreme în care asumarea rolurilor de gen prestabilite era un lucru firesc), povestea imaginată de Garnett, în doar 120 de pagini îți schimbă dinamic percepțiile de lectură și starea de spirit: de la aerul amuzant în care debutează, cu un individ excentric și meticulos volumul te apropie apoi de registrul tragic, dezvăluind un domn Tebrick rătăcit iremediabil într-o iubire iluzorie din mintea sa ca la final să reușească să te pună în fața unui personaj cu contururi monumentale, al cărui devotament, pe cât de alienat ar fi, nu are cum să nu îți stârnească admirația. În fond câți oameni sunt capabili de o declarație de dragoste atât de trainică: chiar dacă tu ești vulpe, nu te-aș da pentru nicio femeie din lume.

Vă recomand o mică bijuterie uitată a colecției Cartea de pe Noptieră!.

FEMEIA-VULPE – David Garnett – Editura Humanitas, 2006

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *