Intuneric la amiaza

18/06/2012

Scopul scuză mijloacele a decretat filosoful renascentist Nicolo Machiavelli inaugurând noua sferă de judecată a acțiunilor politice, dincolo de sfera moralei individuale. Când vine vorba de rațiunile de stat, acțiunile condamnate de morala privată devin fără îndoială justificabile și legitime, până într-acolo unde chiar și viața unui om sau a mai multor oameni devin simple abstracțiuni ce pot fi asumate, manevrate și chiar eliminate în ecuația transformării istoriei. Deși ideile lui Machiavelli au avut un impact profund imediat după popularizarea lor, adevărata proporție, adevăratele consecințe ultime ale acestor idei nu au fost testate cu adevărat, până la ascensiunea totalitarismelor secolului XX, cele care au demonstrat cât de departe se poate merge, atunci când existențele umane sunt sacrificate în vederea îndeplinirii unor proiecte socio-politice ambițioase. În regimurile totalitare, cum sunt de pildă regimurile comuniste care caută să atingă o desăvârșire fără precedent a organizării colective, oamenii își pierd statutul de scop în sine, de entități inviolabile și capătă statutul de unelte subordonate unei misiuni istorice de  atingere a unei prosperități generale. Problema este aceea că utilitatea acestor unelte pare a fi supusă unor reevaluări successive, astfel încât senzația pe care o degajă aceste regimuri conduse cu abilitate este aceea că nimeni nu este de neînlocuit și nimic nu este imposibil. Este lecția care se desprinde cât se poate de convingător din lucrarea clasică a lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază.

Acțiunea romanului se petrece în URSS-ul anilor 30, în miezul Marii Terori inițiate de Stalin în propriul aparat de partid, cu scopul oficial de epurare a elementelor dușmănoase și de întărire a conștiinței revoluționare și cu scopul neoficial, relevat mai târziu de istorici (dar chiar și de politicieni – să nu uităm lovitura pregătită de Hrușciov în anii 50), de eliminare a adversarilor politici și de desăvârșire a dictaturii staliniste. Sunt vremurile în care s-a produs tranziția de la congresle de partid înflăcărate, cu membrii entuziaști preocupați de problematizări teoretice, la aplicarea dogmelor unui catehism politic inatacabil. Sunt vremurile în care în Partidul Comunist Sovietic își face apariția o generație fără tradiție, fără cordon ombilical, o generație de torționari și executanți reci, antrenați să jongleze cu limbajul de lemn. Sunt vremurile în care uneltele de ieri ale Revoluției Bolșevice capătă o altă utilitate: de la înfăptuitori ai misiunii istorice la țapi ispășitori ce pot fi sacrificați. Sunt vremurile pe care le simte pe pielea lui protagonistul romanului, Rubașov, din momentul în care este arestat și până la deznodământul procesului său public.

Interesant este faptul că Rubașov nu este un adversar cunoscut și declarat al regimului sovietic. Dimpotrivă, biografia sa îl recomandă drept un erou al Revoluției: un activist loial al partidului care a lucrat în gestionarea organizațiilor comuniste de dincolo de URSS (acolo unde, așa cum descoperim din biografia sa evocată tranzitoriu, s-a dovedit a fi un lider și un teoretician neînduplecat, a cărui fidelitate e greu de pus la îndoială). Cu toate acestea, Rubașov este arestat și anchetat pentru nici mai mult nici mai puțin decât pentru trădare și pentru complot de asasinare a lui Iosif Stalin. În mod paradoxal, deși este închis în lumea pereților albi, incolori și stridenți ai închisorilor politice, Rubașov nu pare a fi la început revoltat de ce i se întâmplă: întâmpină totul cu un calm de invidiat, cunoaște tacticile anchetatorilor și nu contenește să adopte și să înțeleagă perspectiva lor. Deși nu este supus la legendarele torturi fizice tipice prizonieratului politic, Rubașov va trăi însă un chin psihologic de proporții. Și asta pentru că pe măsură ce va trece timpul, pe măsură ce va fi supus la nenumărate interogatorii în care i se va cere să-și recunoască faptele reprobabile, Rubașov va ajunge să-și chestioneze natura eforturilor sale de până atunci: de la sensul suferinței indurate, la sensul mărturisirii și al adevărului. Cel mai dureros pentru Rubașov în tot acest process va fi momentul în care își va da seama că însuși fundamentul justificativ al partidului pe care l-a slujit cu devotament și anume maturizarea și cristalizarea conștiinței maselor se dovedește a fi ceva cu adevărat relativ. Iar ceea ce este de-a dreptul diabolic este că și unii dintre anchetatorii lui Rubașov par să fie conștienți de acest lucru chiar dacă vor să-l convingă pe arestat să-și joace până la capăt ultima partitură pe care i-a încredințat-o partidul.

Esența dramei protagonistului și până la urmă sursa fisurilor care au dus la prăbușirea regimurilor comuniste se leagă de următoarea revelație a lui Rubașov: adevărul este că nu mai cred în infailibilitatea mea. De aceea sunt pierdut. Am putea remarca faptul că, în ciuda credinței protagonistului, tocmai salvarea sa începe cu recunoașterea propriei failibilități care semnifică de altfel o recunoaștere a miezului uman aflat dincolo de scoarța instrumentală mecanică asamblata de ideologia comunistă.

INTUNERIC LA AMIAZA – Arthur Koestler – Editura Humanitas, 2008

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *