La Multi Ani George Enescu!

19/08/2012

In aceasta zi frumoasa mandria ne invadeaza sufletul cand ne amintim de cel mai important muzician al Romaniei: George Enescu. Un exponent esential al muzicii clasice practicate in secolul XX, Enescu a avut un stil greu de definit osciland intre romantismul monumental practicat de Richard Wagner si exprimarea moderna , cu totul personala, din muzica de camera. Insa sarea si piperul al muzicii sale le reprezinta influenta folclorului romanesc , evidentiat in cele doua rapsodii (poate cele mai cunoscute lucrari ale sale). Rapsodia Romana Nr.1 l-a inscris pe George Enescu in repertoriul oricarei filarmonici internationale de prestigiu punand insa , pe nedrept, intr-un con de umbra marile sale creatii.

George Enescu s-a nascut pe data de 19 august 1881 in satul Liveni din judetul Botosani. Fiu de arendasi, Enescu este al optulea copil al familie dar primul care nu a murit in copilarie. Ca si mai toti ceilalti compozitori de talie mondiala Enescu manifesta inca din frageda copilarie o inclinatie extraordinara pentru muzica. Incepe sa cante la vioara de la varsta de 4 ani iar la 5 ani incepe sa studieze compozitie si solfegii. Desi primeste educatia clasica inca de la aceasta varsta , “profesorul” sau principal era lautarul satului Niculae Chioru , cel care se spune ca l-a influentat sa scrie rapsodiile romane. Chioru i-a deschis lui Enescu apetitul pentru folclorul romanesc si pentru muzica lautareasca autentica. La Paris, George Enescu avea sa-i dea credit invatatorului sau evocandu-l de fiecare data cand era intrebat de influentele sale si de Rapsodia Romana. Ca un fel de recunostinta multi lautari din ziua de astazi interpreteaza rapsodiile romane in diverse variante simplificate pentru taraf acolo unde au ocazia. Cat despre copilul George Enescu, chiar marele compozitor recunoaste : “Eram un copil silitor si chiar destul de constiincios. La patru ani stiam sa citesc, sa scriu, sa adun si sa scad. Nu era meritul meu, caci imi placa invatatura si aveam groaza de aproape toate jocurile, mai cu seama de cele brutale; le gaseam nefolositoare, avand simtamantul ca pierd timpul; fugeam de zgomot si de vulgaritate, iar mai mult decat orice simteam un fel de spaima innascuta in fata vietii. Ciudat copil nu?”

Fiindca era evident pentru toata lumea din jur ca acest copil are resurse muzicale ce trebuiesc dezvoltate familia Enescu isi inscrie fiul , in varsta de 7 ani, la Conservatorul din Viena unde va ramane pana la varsta de 14 ani. Enescu se integreaza bine in viata muzicala vieneza sustinand numeroase concerte,  interpretand lucrari de Brahms si Mendelssohn-Bartholdy. Dupa absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, isi continua studiile la Paris unde are sansa de a-l avea ca profesor pe unul dintre idolii sai , Gabriel Faure. Absolvirea avea sa vina in 1898. In acelasi an isi face debutul si ca dirijor dar mai ales ca si compozitor. Prima sa opera importanta , “Poema Romana”, isi are debutul la Paris la sfarsitul acelui an bucurandu-se de un succes neasteptat. “Poema Romana” este considerata de criticii de specialitate un preludiu a celor ce urmau sa vina din partea compozitorului. Stilul ei jovial combinat cu tonalitati cat se poate de sumbre creeaza un cadru perfect pentru compozitiile unui Enescu mai matur si mai experimentat. Un an mai tarziu se intoarce in Romania sa natala incepand sa dea lectii de vioara la Bucuresti. Recitalurile sale de vioara , care erau si ele prezente in viata muzicala bucuresteana, i-au atras atentia Reginei Elisabeta a Romaniei, cunoscuta in lumea artei sub numele de penita Carmen Sylva, care il invita deseori , pentru serate muzicale, la Castelul Peles. Rezultatul acestor serate s-a concretizat in seria de lieduri pe care Enescu a compus-o avand drept text poeziile reginei Carmen Sylva. Desi relativ obscure in acea vreme, astazi seria de lieduri compusa de Enescu la Peles este considerata cea mai spectaculoasa de la Schumann incoace.

In 1903 numele lui George Enescu era pe buzele tuturor melomanilor din intreaga lume. De ce? Pentru ca acela a fost anul in care a avut loc premiera Rapsodiilor Romane. Compuse inca din 1901 cele doua suite orchestrale de durata medie , in special prima, si-au asigurat locul in repertoriul oricarei filarmonici mari din lume devenind cele mai recognoscibile creatii ale compozitorului roman, spre suprinderea si mai tarziu nemultumirea acestuia. Rapsodia Romana Nr.1 este cea mai celebra dintre cele doua , si dintre compozitiile enesciene in general si este dedicata colegului sau de contrapunct Bernard Croce-Spinelli. Esenta Rapsodiei Romane este dansul, Enescu insusi a recunoscut ca sunt doar niste cantecele invatate de la Lae Chioru puse una langa alta fara prea mult studiu sau analiza. Bineinteles ca aceasta este doar o mostra de modestie din partea compozitorului, critcii observand ca fiecare tablou al rapsodiei este atent construit folosindu-se doar instrumentele care intr-adevar isi au locul in acea secventa. Rapsodia Nr.1 este exuberanta si vesela. Influenta lui Lae Chioru si a muzicii sale lautaresti se observa inca din primele secunde ale compozitiei, introducerea fiind bazata pe cantecul popular “Am un leu si vreau sa-l beu” pe care Enescu l-a invatat de la rapsodul satului in copilarie. Singura diferenta este ca in loc de cobza si vioara cantecul de pahar a fost transpus pentru oboi si clarinet. Veselia si jovialitatea primei Rapsodii este in antiteza cu introspectia si reflexia Rapsodiei Nr.2. Esenta acestei suite nu mai este dansul ci cantecul in sine. Desi contine si pasaje lautaresti (sunt incorporate cantece precum “Valeu lupii ma mananca” si “Sirba lui Pompieru”) scheletul acestei rapsodii este balada populara trista “Pe o stanca neagra, intr-un vechi castel”, invatata de la acelasi Lae Chioru. Enescu avea 19 ani atunci cand le-a compus si a fost foarte surprins de succesul imens pe care aceste doua compozitii le-au avut inca de la premiera. In ultima parte a vietii sale ilustrul compozitor avea sa dusmaneasca aceste lucrari acuzandu-le ca i-au ingustat reputatia sa de muzician in ochii mapamondului. El insusi avea sa faca cate trei inregistrari pentru fiecare rapsodie dar a privit acest lucru ca o afacere strict comerciala.

Compozitiile lui Enescu nu s-au oprit aici. In anii ce au urmat au aparut Simfonia Nr.1 in Mi Major, ce reflecta influenta pe care Gabriel Faure si ceilalti profesori ai sai au avut-o asupra dezvoltarii sale ca muzician, dar si foarte multa muzica de camera, suite orchestrale si sonata pentru vioara. Un loc special in inima melomanilor l-au avut cvintetele si cvartetele sale pentru pian dar si cvartetele pentru corzi, in special violoncel. Dupa inca doua simfonii, Simfonia Nr.2 in La Major si Simfonia Nr.3 in Do Major, Enescu se opreste din compus pentru a se concentra mai mult pe cariera sa dirijorala, o ocupatie mult mai banoasa. Dupa numeroase reprezentatii in Europa, unanim apreciate, in 1923 isi face debutul in Statele Unite ale Americii. Dupa cateva reprezentatii la pupitrul Filarmonicii din Philadelphia este invitat sa cante la Carnegie Hall in New York unde publicul american ii cade la picioare. In anii ’20 Enescu avea sa se intoarca cu regularitate in lumea noua pentru noi reprezentatii atat din repertoriul clasic cat si din propriile sale compozitii. America a sesizat potentialul financiar pe care Enescu il reprezenta ca si virtuoz de instrument, drept urmare acesta este convins sa-si inregistreze majoritatea lucrarilor sale pentru vioara cat si cateva compozitii din repertoriul international. Totusi iubirea lui Enescu a ramas Europa , in special Parisul. Considerat principalul candidat pentru inlocuirea lui Toscanini pe postul de dirijor principal al Filamornicii din New York, romanul refuza distinctia si se intoarce la Paris pentru a incepe lucrul la prima , si din pacate singura, sa opera Oedip. Opera , bazata pe celebra tragedie greceasca, are premiera la Paris in 1936 si inregistreaza un succes rasunator imediat. Opera este laudabila pentru faptul ca incearca sa respecte integral mitul grecesc cuprinzand , in cele patru acte ale sale, toata viata nefericitului Oedip. Dupa ce productia calatoreste la Viena, Berlin si alte sali de opera celebre din Europa are marele ghinion de a-si vedea circuitul intrerupt de izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial in 1940. Totusi Oedip isi pastreaza popularitatea si in ziua de astazi fiind o opera extrem de apreciata. In aceasta perioada are loc si un eveniment important in viata personala a compozitorului. Enescu fusese indragostit Maria Tescanu Rosetti de mult timp insa aceasta era casatorita cu printul Mihail Cantacuzino. Motivul destramarii acestei familii l-a reprezentat pasiunea Marucai (porecla Mariei Tescanu Rosetti) pentru filosoful Nae Ionescu. Dupa moartea acestuia , intr-un moment de instabilitate emotionala, Maruca isi toarna acid pe fata ramand desfigurata toata viata. La auzul acestei vesti Enescu se intoarce degraba de la Paris si vegheaza la capatul doamnei de care era indragostit. El intrerupe lucrul la Oedip pentru a se casatori cu Maruca , cea care a purtat un val negru deasupra fetei pentru restul vietii. Vazandu-se obligat sa ramana la Bucuresti pentru a avea grija de sanatatea proaspetei sale sotii Enescu termina unica sa opera in Romania. Ultima sa compozitie , pe care din pacate nu a trait sa o vada interpretata, o reprezinta poemul simfonic “Vox Maris”. Unica sa compozitie de acest gen “Vox Maris” a fost compus pentru o orchestra numeroasa muzica fiind una solicitanta. Poemul simfonic enescian a fost comparat cu moarte unei furtuni, muzica scazand gradat in intensitate si lasand loc vocilor omenesti.

Enescu a murit in 1955 si fost inmormantat la Paris in celebrul cimitir Pere Lachaise. Avea 73 de ani. Muzica sa a continuat sa traiasca glorios prin elevii sai, caci Enescu a fost si un stralucit pedagog. Cel mai celebru elev al sau , Yehudi Menuhin, a dus o campanie titanica in a se asigura ca muzica profesorului sau nu va muri niciodata. Si a reusit.

Cand eram mic parintii mei obisnuiau sa asculte la pick-up muzica clasica. Prin colectia lor impresionanta de discuri se afla , evident, si George Enescu. Preferata lor era bineinteles Rapsodia Romana Nr.1 pe care obisnuiau sa mi-o explice ca o zi de munca a taranilor romani. Voiosia cu care acestia plecau in zorii diminetii pe camp pentru a munci si a obtine hrana zilnica, furtuna ce se abate asupra ogorului si curcubeul ce rasare odata cu trilul pasarilor odata ce primejdia a trecut, reprezenta propia lor interpretare a rapsodiei , care chiar daca poate nu era identica cu cea data de critici era una cat se poate de frumoasa si fascinanta pentru mine. In fond, asta inseamna sa compui muzica valoroasa, ceva ce poate fi ascultat si placut de toata lumea  si  interpretat in atat de multe feluri. Pe final va las cu o inregistrare clasica a celebrei rapsodii care beneficiaza de o introducere tip curs muzical facuta de legendarul dirijor Leopold Stokowski.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=uGgPL-t8fPw[/youtube]

Pana la sfarsitul lunii toate discurile cu muzica lui George Enescu vor beneficia de 10% reducere in cadrul campaniei “Aniversari Muzicale”.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *