Ultimul miner din Momo-City

27/08/2012

În timpul fEstivalului de cArte și Muzică de la Brașov care a avut loc în luna iulie, plimbându-mă pe Aleea Cărții, aproape de standul Editurii Eikon, am dat peste un volum aparte- modest în dimensiuni, complet negru, cu un titlu bizar – Ultimul miner din Momo-city. Desigur, că titlul m-a  dus cu gândul la cea mai controversată categorie profesională din România . După ce au fost glorificați în vremurile ceaușiste, după ce au fost demonizați și tratați ca masă de manevră, imediat după 1989 și în sfârșit după ce au fost compătimiți pentru condițiile grele de lucru, pentru tragediile de la finele anilor 90 (accidentele repetate de la E.M. Vulcan), pentru dificultățile de reconversie profesională, presa și conștiința publică au uitat în cele din urmă de mineri. Câțiva sociologi, români sau străini au mai întreprins niște anchete în Valea Jiului (îmi amintesc acum și de impresionantul volum al americanului David Kiedeckel despre clasa muncitoare postsocialistă care examina evoluția familiilor de mineri după prăbușirea economică a Bazinelor Petroșani și Motru) iar recent câțiva producători de film au pregătit un documentar în patru episoade despre viața în Valea Jiului (pe care sunt tare curios să îl urmăresc) însă e clar că relevanța minerilor în peisajul socio-economic românesc a pălit demult.

Tocmai de aceea, mi s-a părut cât se poate de interesant să parcurg un microroman dedicat vieții în minele românești, un roman despre care am aflat că ar fi semnat chiar de un fost miner autentic. Petre Braiț, un debutant necunoscut pentru publicul românesc, a lucrat în subterană, alături de ortaci, înainte de a deveni topograf și lider sindical. Reținerea lui de a vorbi până acum despre viața grea din galerii, se bazează, așa cum am aflat dintr-un interviu publicat în Ziarul Văii Jiului, pe o lege nescrisă a profesiei: minerii adevărați nu povesteau acasă ori mai știu eu unde ce e în subteran. După aproape 20 de ani în care a adunat stări, informații și expresii, în care a reușit să se detașeze oarecum de experiențele pe care le-a trăit, Petre Braiț oferă publicului o privire fugară, prin mijloace literare, asupra vieții de miner. Romanul în trei părți explorează câteva fragmente din destinul tragic al lui Nea Pavel, un ortac care lucrează în subteran pe mai multe posturi. Romanul are trei părți: un prolog alegoric, câteva scene din activitatea de facto în mină și o ultimă parte care urmrăește, printr-un adevărat colaj care cuprinde știri de presă, dialoguri între localnici, conversații telefonice, impactul dispariției lui Nea Pavel asupra comunității. Căci protagonistul, după ani de zile de muncă prin galerii, va fi în cele din urmă disponibilizat și, în mod ironic dar nelipsit de semnificație, după ce va fi supraviețuit pericolului omniprezent din subterane, va sfârși în mod stupid, la suprafața pământului, în timpul căutărilor de fier vechi.

Pentru cei nefamiliarizat prea mult cu realitățile Văii Jiului, cea mai provocatoare și interesantă parte din roman se va dovedi desigur, partea a doua în care cititorii sunt făcuți părtași la rutina subteranelor. O rutină care stă mereu sub semnul amenințării: spații înguste, sufocante, mișunând de șobolani, în care hainele ți se udă imediat, în care transpirația, aburul, gazul de la pușcători îți îngreunează și mai mult mișcările și activitatea. Pentru mineri, rețeta reușitei în subterană se învață repede dar se exersează în timp: lucrat, mâncat, glumit, înjurat (ordinea nu este esențială). După șut (adică după schimbul de lucru), la sărbători (cum ar fi botezurile), pentru teribilii săpători bucuria se naște aproape ritualic și obligatoriu (cum ar fi la un pahar de țuică în parc) pentru meseriașii din subteran. În romanul lui Petre Braiț nu avem însă de a face cu barbari alienați de condițiile grele de muncă, refugiați în vicii, dimpotrivă: fără să fie consumați complet de potrivnicile legi ale măruntaielor pământului, mulți mineri își păstrează afinități și personalități distincte (unii sunt preocupați de istorie, alții chiar de… cinecluburi sau literatură) și în ciuda faptului că dialogurile dintre ei sunt scurte și expeditive (pentru unii chiar brutale), ele păstrează pe alocuri, fie printr-o politețe neașteptată sau printr-o remarcă umoristică, o amprentă cât se poate de umană. Marele neajuns al cărții lui Braiț este  faptul că e cât se poate de scurtă – și poate tocmai pentru că se dovedește cât se poate de concentrată și de abruptă, cititorii vor fi puși în dificultate de abundența de termeni specifici jargonului ortacilor care nu sunt întotdeauna explicate. Sper ca autorul să pregătească totuși o continuare mai elaborată… și asta poate pentru că  lectura unui volum cu o asemenea tematică este, spre deosebire de coborârea adevărată în mină, o experiență pe care nu vrei să o închei prea curând.

ULTIMUL MINER DIN MOMO-CITY – Petre Brait – Editura Eikon – 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *