Paganini la St. O. Iosif!

Astazi avem placerea de a-l celebra pe cel ce a fost Niccolo Paganini , de la a carui nastere se implinesc 230 de ani. Niccolo Paganini a fost un virtuoz al muzicii si alaturi de Frederic Chopin a dat nastere acelui tip de compozitori care se axau pe un singur instrument, in cazul sau vioara. Paganini a fost un violonist exceptional; era atat de talentat si de dedicat incat multi l-au suspectat ca ar fi facut pactul cu diavolul pentru un asemenea har. Aceasta eticheta , asumata pana la urma, avea sa-l urmareasca toata viata iar mitul ca ar fi posedat de spirite a crescut din ce in ce mai mult , alimentat si de comportamentul sau capricios si violent. Moartea acestuia nu a pus capat speculatiilor ba mai mult povestile celor care sustineau ca atunci cand canta era sub influenta lui Satan au crescut. Recunosc ca si primul meu contact cu acest mare violonist a fost prin povestile despre personalitatea lui, in detrimentul muzicii sale fabuloase. Paganini a apartinut romantismului timpuriu insa stilul sau si-a lasat amprenta pe tehnica moderna de vioara multi virtuozi contemporani mentionandu-l ca influenta. Putini stiu ca Niccolo Paganini canta si la chitara compunand , ce-i drept mult mai putin, si muzica pentru chitara clasica. Vioara insa a ramas cuvantul cu care va fi asociat intotdeauna de cei care iubesc muzica.

Niccolo Paganini s-a nascut pe 27 octombrie 1782 la Genova. Tatal sau era , dupa spusele sale, cel mai nepriceput comerciant din Italia insa reusea sa-si intretina familia cantand la mandolina pe strazile genoveze. La varsta de cinci ani cel de-al saselea copil al familiei Paganini invata sa cante la mandolina de la tatal sau pentru ca la sapte ani sa treaca la vioara. Pentru ca talentul lui era evident tanarul Paganini a inceput sa studieze cu profesori locali insa era evident ca  ritmul fulgerator in care acesta progresa depasea abilitatile mentorilor sai. Constient de acest lucru tatal sau il duce la Parma unde se aflau cei mai buni profesori de vioara din tara. Chiar si acestia au recunoscut ca mai au foarte putine sa-i arate si ca nu stiu pe cineva in Europa care ar putea sa-l invete ceva pe acest copil minune. Unul dintre profesori , dupa ce l-a urmarit fascinat cantand, a remarcat ca nu se poate ca un singur om sa aiba atat talent. Intrebat care este secretul lui Paganini, acesta dovedindu-se arogant inca de la o varsta frageda, i-a raspuns ca si-a vandut sufletul diavolului. Inca sub impresia lasata de interpretarea magistrala a tanarului, muzicienii prezenti l-au crezut si au perpetuat acest raspuns in cercurile muzicale frecventate. Inainte de a deveni marele virtuoz pe care il cunoastem acum Paganini s-a aflat permanent in turnee aratandu-si talentul. O scurta perioada a fost angajat ca violonist in proaspat infiintata “Orchestra Nationala” din Lucca insa o data cu invazia lui Napoleon in nordul Italiei aceasta a fost desfiintata. Datorita unor cunostinte suspuse Paganini ajunge prima vioara a Principatului Lucca insa majoritatea veniturilor sale veneau din lectiile particulare de vioara. Fiindca talentele sale pedagogice lasau de dorit (se spune ca isi batea elevii cu propriile viori atunci cand acestia nu cantau corect) se intoarce la ceea ce stia sa faca cel mai bine: sa faca spectacol prin harul sau nemasurat. In 1805 Principatul Lucca este anexat Frantei Napoleonice iar Paganini este chemat din nou pentru a primi postul de violonistul curtii. Principatul era condus de sora lui Napoleon care l-a numit i-a atribuit lui Paganini si functia de profesor de vioara al sotului ei. Avea sa ramana aici aproximativ 4 ani timp in care si-a varsat tot oful si toate frustrarile unui om liber tintuit intr-un singur loc in cateva lucrari scurte pentru vioara. Era pentru prima oara cand Paganini isi incerca norocul ca si compozitor iar acum ca avea timp si bani suficienti isi putea permite luxul unei asemenea aventuri. Rezultatul a fost o colectie de 24 de cantece scurte de vioara intitulata “Cele 24 de Capricii”. De ce capricii? Pentru ca Paganini era un om dificil, cameleonic si violent iar numele motivului pentru care inca mai era tolerat cu toate aceste defecte era talentul. Capriciile aveau sa ramana pana in ziua de astazi cele mai cunoscute compozitii ale lui Paganini. Personal nu cunosc meloman care sa nu iubeasca aceste cantece. Fiecare capriciu are cate un numar (cateva au si o denumire suplimentara data de Paganini insusi) si sunt cantate in 24 de tonalitati diferite. Cu permisiunea dumneavoastra voi spicui putin din cele 3 capricii preferate:

Primul capriciu este in Mi Major si desi are doar 1:40 este cea mai violenta bucata de muzica clasica pe care am auzito vreodata. Nu are apasarea si teama cosmica pe care ti-o impune , de exemplu, o uvertura de Wagner insa rapiditatea cu care este executata te sperie pur si simplu. Si daca “Intrarea Zeilor in Walhalla” (epilogul operei wagneriene “Aurul Rinului”) te face doar sa te temi, acest mic capriciu te face sa fugi din calea lui. De ce? Pentru simpla violenta cu care arcusul loveste corzile  avand aproape un efect de ricoseu asupra acestora. Sus-jos, stanga-dreapta – toate cu o rapiditate ce stoarce sufletul atat din interpret cat si din spectator. Pentru a privi o asemenea tehnica este fascinant si terifiant in acelasi timp.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=Ze0c6jMhtWU[/youtube]

Cel de-al treisprezecelea capriciu mai poarta denumirea de “Rasul Diavolului” si este in Si-bemol Major. In contrast cu celelalte lucrari este un pic mai lent si are accente de opera bufa. Modul cu arcusul coboara gradat pe corzile subtiri ale viorii produce o scara de note inalte ce imita un ras. Si nu un ras malefic asa cum sugereaza denumirea capriciului ci mai degraba unul croit pentru circ sau vaudevil. Afinitatea lui Paganini pentru zvonurile iscate in jurul sau este evidenta in acest capriciu.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=3k2oOHoWUeo[/youtube]

Bineinteles ca si eu subscriu milioanelor de oameni ce adora ultimul capriciu din serie , Capriciul Nr.24 in La Minor. Discutabil cea mai grea lucrare de vioara din lume acest este o concluzie cat se poate de placuta la finalul calatoriei prin personalitatea lui Paganini. Incepe melodios, apoi se opreste, apoi reporneste violent pentru ca in final sa transforme furia intr-un ritm placut de dans. Are de toate si pe cat este de usor de ascultat pe atat este de greu de redat.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=RM3Qfhd7dAw&feature=relmfu[/youtube]

Succesul pe care aceasta colectie de cantece l-a avut inca de la prima auditie i-a dat in sfarsit o scuza buna lui Paganini sa paraseasca suita Elisei Bacciochi (ajunsa intretimp Mare Ducesa de Toscana) si sa-si reia activitatea de liber profesionist insa de data aceasta prin Europa. In perindarile sale isi face multi prieteni printre colegii de breasla. Acum ca era si compozitor Paganini era privit altfel si pe cat era de nesuferit de omul de rand pe atat era de iubit de cei ce-i intelegeau nebunia. La Bologna il cunoaste pe Rossini cu care ramane bun prieten. Legenda spune ca Rossini avea nevoie de un dirijor pentru premiera operei sale “Matilda din Shabran” in urma decesului neasteptat al originalului. Paganini s-a achitat atat de bine de aceasta functie incat Rossini i-a oferit postul pentru toate spectacolele sale. In Paris il cunoaste pe Berlioz pe care il numeste “reincarnarea lui Beethoven” si cu care ramane de asemenea prieten apropait. Paganini ii ofera sume mari de bani , se stie saracia in care a trait subapreciatul Berlioz. Pentru criticii muzicologi , insa, cea mai interesanta intalnire ramane cea cu Chopin prin prisma faptului ca amandoi erau virtuozi insa ai instrumentelor diferite. Intalnirea lor a fost scurta si a avut loc la o serata pariziana. La fel ca si proverbiala intalnire dintre Mozart si Beethoven e posibil ca lucrurile sa nu fi stat conform legendei insa aceasta spune ca Chopin era mare admirator al italianului insa era prea timid sa mearga sa-i spuna asta. Mult mai dezinvolt Paganini l-a abordat pe pianist rugandu-l sa nu cante nimic in cadrul seratei respective pentru ca daca l-ar auzi si-ar da foc de invidie. Acest turneu ce parea sa nu se opreasca niciodata l-a inspirat pe Paganini sa compuna “Concertul Nr.1 Pentru Vioara” (1817). Acest concert ii dezvaluie si partea sensibila a italianului si este un semn clar de maturizare. Tensiunea capriciilor este aici mai rafinata iar furia este transformata in ceva frumos si melodios. La fel ca si capriciile si acest concert , ca de altfel toate compozitiile ce aveau sa urmeze, a fost foarte bine primit.

Cu banii castigati din concerte Paganini se intoarce la Paris , in 1836, cu gandul de pune pe picioare un cazino insa esecul acestei afaceri il ruineaza pe violonist. Pentru a agrava lucrurile sanatatea sa si asa destul de subreda (fusese diagnosticat cu sifilis inca din 1822) se inrautateste. Tratamentul sau pentru sifilis , contactat in urma aventurilor spumoase cu diverse femei mai mult sau mai putin cunoscute, includea mercur si opium. Acestea doua au avut un efect secundar ingrijorator asupra sanatatii sale fizice si psihice. In luna lui mai 1840 stigmatul de demon avea sa-i fie atribuit pe veci. Episcopul de Nice a venit acasa la Paganini , care deja nu mai putea sa se ridice din pat, pentru a-i oferi ultima impartasanie. Paganini refuza! Adevaratul motiv a fost urmatorul (dupa cum aveam sa aflam din jurnalul sau): Paganini era convins ca inca mai are zile de trait si ca-si va reveni cat de curand. Nu a fost asa si o saptamana mai tarziu Niccolo Paganini murea in urma unei hemoragii interne iar Vaticanul il condamna pentru refuzul de a urma ritualul crestin in ultimele momente cerand interzicerea muzicii sale pe teritoriul Italiei. Din fericire acest lucru nu s-a intamplat iar muzica demonului viorii a continuat si continua sa dainuie in inimile si in urechile noastre.

Pana la sfarsitul lunii toate cd-urile continand muzica lui Paganini vor beneficia de o reducere de 10%, in cadrul campaniei “Aniversari Muzicale”.