Soni

04/11/2012

La una din întâlnirile Schimb de Cărți, colegul meu Dorian Dron dar și moderatoarea evenimentului de la Brașov, Roxana Cârceag s-au dovedit cât se poate de entuziaști în ceea ce privește romanul lui Andrei Ruse, SONI, aflat la a treia ediție, de data aceasta sub sigla celor de la Polirom. Povestea tinerei care află că suferă de cancer și care își propune să valorifice la maxim timpul rămas pe pământ i-a încântat pe cunoscuții mei și, deși eu nu am avut prea multă tragere de inimă din motive pe care le voi preciza mai târziu, am purces totuși la lectură.

Așadar, romanul lui Andrei Ruse o aduce în atenția cititorilor pe Sonia (sau Soni, așa cum va deveni familiara cititorilor), o tânără destul de ușor identificabilă în România contemporană, destul de în trendul generației urbane: după demența din facultate, cu nebunii în Vamă, în Club  A, pe Motoare, după ceva droguri și experiențe sexuale inedite, după câteva cărți și filme bune,  după câteva joburi și o relație neașteptată cu un IT-ist, aflată într-un orizont stabil și călduț, Soni află că suferă de cancer la stomac (boala secolului era la mine în garsonieră netrecută la chirie și îmi zâmbea).

Cum reacționează un om aflat la vârsta promisiunilor în raport cu perspectiva morții apropiate și a tratamentelor chinuitoare? Ce soluții i-ar fi la îndemână lui Soni? Întoarcerea la credință? Nici vorbă, protagonista nici măcar nu îl înjură pe Dumnezeu pentru ce i se întâmplă (în fond, sunt de urât oamenii care devin credincioși peste noapte când dau de dracu). Să meargă la psiholog? Dar e inutil, dacă tot mori ce importanță are dacă mori liniștit sau nu. Să se înscrie într-o terapie de grup? Dar, așa cum descoperă Soni, moartea te face mai degrabă egoist iar suferința altora nu te consolează. Soni ia totuși niște măsuri cât se poate de practice, mai ales după ce face un calcul sumar și realizează că a cheltuit mult prea mult timp cu toate prostiile. Renunță la slujbă și la aproape toate lucrurile din casă (ca un refuz al sinelui social – un artificiu construit din obligație și din comoditate), se rade în cap, începe tratamentul cu citostatice, se duce chiar și la un magazin de pompe funebre (unde, spre stupoare vânzătoarei, probează un sicriu) și se pregătește să plonjeze în oceanul senzațiilor tari pe care le oferă capitala.

Aruncându-și trecutul la gunoi, abordând o perspectivă în care binele și răul dispar imediat (ca în orice situație de criză, când nu mai există ipocrizie), Soni devine o supereroină underground: capabilă să îndeplinească fantezii sexuale (ne)imaginate, în locuri mai mult sau mai puțin publice, cu necunoscuți de toate vârstele (întâlniți în jeepuri, în baruri, în toalete etc), protagonista își duce posibilitățile fizice la limită, abuzând de substanțe și alcool. Pentru ea, realitatea devine o chestiune de alegere, atâta timp cât drogurile și lipsa inhibițiilor deschid în permanență posibilități alternative de proiecție și existență. Boala lui Soni are însă un traiect capricios: după șocul produs de primele tratamente, starea protagonistei pare să rămână relativ stabilă (chiar dacă viermele pare să câștige teren și să dea petrecere în organe) și tocmai amânarea sentinței fatale îi dă posibilitatea protagonistei, într-un moment de grație să întâlnească două personaje care o vor face să-și reconsidere parțial atitudinea în expectativă, de pe culoarul morții.

Am fost avertizat de la început de cei care mi l-au recomandat, anume că  Soni nu face excepție și că se asociază lejer spiritului generației beat, cu mult aer protestatar,  lipsă de cenzură și abuzuri de toate soiruile. Rezervele mele nu au fost legate însă nici de limbaj, nici de violența unor scene. Reținerile mele erau legate mai degrabă de schema narativă pe care o abordează și Andrei Ruse: nu îmi era clar de ce majoritatea celor care află că vor muri curând trăiesc, fără prea multe excepții, obsesia extazului senzorial și al traiului iresponsabil. Puteam înțelege desigur cedarea în fața unor tentații și curiozități, toate fundate pe sentimentul că nu mai ai nimic de pierdut, dar nu mă puteam dumiri de ce a trăi cu adevărat se rezumă pentru mulți la o existență haotică și senzual pleziristă. De ce mulți protagoniști supuși anunțului fatal nu se străduiau de pildă, să se perfecționeze cât mai mult, să citească cât mai mult ? De ce acest lucru nu ar fi fost  considerat o pierdere fundamentală – privilegiul de a descoperi atâtea vieți și atâtea lumi, câte cărți ai putea citi (parafrazez aici sloganul Editurii Humanitas)? Mai mult de atât, am rămas cu impresia că cei care se confruntă cu experiența morții anunțate (inclusiv protagonista romanului lui Ruse),  o moarte aflată într-o proximitate aproape palpabilă și măsurabilă nu abordează viața boemă cu seninătate și luciditate, ci mai degrabă cu disperarea celui care vrea să se amăgească, prin senzații exacerbate, că va găsi un refugiu securizant din fața iminenței fatale care îl așteaptă. Ceea ce mi-a plăcut însă în romanul lui Ruse (care se citește repede, te ține în priză și pregătește și surprize în ceea ce privește construcția narativă) este faptul că, în cele din urmă Soni ajunge să descopere și perspectiva alternativă – anume felul în care sentința mortală te poate face mai generos, nu doar egoist și furios. Iată un roman cu condamnați la moarte care, chiar dacă pare scris după o rețetă binecunoscută, se dovedește suficient de convingător, servind și un happy-end aparte, plauzibil, un happy-end-apel-la-deșteptare pentru cititori.

SONI – Andrei Ruse- Editura Polirom, 2012 (editia a III-a)

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *