Dragostea, chiar ea

27/11/2012

Nu știu cum s-a făcut, dar în ultima vreme m-am tot trezit citind (nu mi-e clar dacă a fost vorba de o întâmplare sau nu), romane mai vechi sau mai noi cu iubiri totale, adânci, grave (îmi vin în minte Douazeci si patru de de ore din viața unei femei de Stefan Zweig sau Idilă pe un turn de Thomas Hardy), cu protagoniști sacrificați pe altarele tragice ale propriilor lor slăbiciuni sau ale obstacolelor impuse de epocă. Mi-era dor, după atâta zbucium beletristic să regăsesc  acea dimensiune dulceagă, cotidiană, firească a amorului, lipsită de grozăvii catastrofale, țesută între protagoniști mai familiari. M-am bucurat, cuprins de asemenea dispoziție, să dau peste romanul Corinei Sabău, apărut la Editura Polirom.

E vorba tot de o poveste de amor contemporană simplă, cu oameni simpli (rezonanța simplității, mediocrității lor se simte chiar și în numele protagoniștilor – Teo și Mia), ușor identificabili, în care nu au ce căuta pretențiile absolutiste, zgârieturile de conștiință, dependențele fără leac, angajamentele eroice, dar care emană un aer simpatic și tonic, poate tocmai pentru că prozatoarea dă senzația că își urmărește și își privește personajele cu o îngăduință caldă, complice, cu o o ironie tandră până la urmă.

Mia îl întâlnește pe Teo, imprevizibil pe corridor, poate în cel mai puțin romantic loc imaginabil- e vorba de Ministerul Agriculturii, un spațiu tipic pentru paradigma falimentară din instituțiile românești –  slujbele se primesc pe pile, figuri de genul doamna Flori sau tanti Verginica joacă Solitaire, directorul rămâne peste program… ca să compună haikuri. Mia pare a fi o fetiță ușor visătoare, răsfățată, naivă care e obișnuită să asume mai degrabă o perspectivă de martor, de spectator asupra lucrurilor. Incompatibilă cu o slujbă adevărată (nici la minister, acolo unde a intrat desigur prin relații, nu e foarte clar câtă utilitate are), nehotărâtă în privința obiectivelor de viitor, ea se simte cel mai bine statornicită într-o rutină care îi dă o amețeală plăcută, de tipul celei pe care a trăit-o în tinerețe, când a stat în chirie la domnul Dobrin, cu rummy, somon, bomboane, mic-dejun pregătit de gazdă și multă, multă politică (în tulburii ani 90). Pe de altă parte, Mia gustă plăceri subtile și are un spirit de observație demn de un scriitor: e mișcată de imaginea unor figurine de baie efervescente, a unui bunic mângâindu-și nepotul iar frumusețea violentă a primăverii o calcă uneori pe nervi.  Relația cu partenerul ei de viață,  Vlad este longevivă, dar călduță și șubredă.

Pe de altă parte Teo este un IT-ist profesionist, părăsit de soție,  care trăiește cu un vag sentiment al eșecului de care e salvat doar prin cultul aproape obsesiv pe care îl are pentru copii. Mia si Teo simt că ceva e între ei și exact acel ceva subtil și nedefinit îi impinge să își dea întâlnire și să parcurgă călătoria frumoasă și imprevizibilă a apropierii – întânirile dintre ei  se consumă la început în tot felul de restaurante buclucașe, acolo unde proprietarii au afinități pentru Cehov sau au preocupări multilateral dezvoltate (jurizează concursuri de miss, fac campanii pentru copiii abandonați). Debutând sub semnul stângăciilor și reținerilor, relația lor va trece apoi într-o fază mai intimă, în care Teo și Mia vor să afle tot despre trecutul celuilalt (ca și când l-ar citi într-o carte). Nu lipsesc desigur ieșirile la o prăjitură, la muzeu, plimbările în parc și dezaprobările convinse ale unor oarecare cinici care sugerează că dragostea durează doar trei ani. Urmează apoi faza lipicioasă, în care personajele sunt de nedespărțit, în care cicatricile și alunițele capătă valențe fasinante pentru el și pentru ea. Evoluția celor doi, aparent previzibilă și  inevitabilă e totuși pusă sub semnul întrebării, atât de Teo, cât și de Mia. Fiecare e bântuit de imaginea partenerului pe care l-a avut înainte: lui Teo încă îi e teamă că o dorește încă pe Lily iar toate discuțiile și neînțelegerile dintre ei pălesc atunci când se află cu copiii (iar Mia observă, nu fără ironie, că noul ei iubit are sensibilitatea unei gospodine și sentimente mai subțiri decât o coajă de ceapă), în vreme ce Mia se simte bine iubită de doi bărbați (de Teo și de Vlad), atâta timp cât fiecare dintre ei i-a întins câte o mână iar ea s-a prins de amândouă cu fermitate. Cu toate acestea, chiar dacă Teo nu e suficient de tandru și are o obsesie pentru copii, iar Mia pare cam răsfățată și capricioasă, fără proiecte de viitor foarte solide, cei doi ajung să se căsătorească. Dar ce șanse are un cuplu urmărit de umbre și indecizii, de obiceiuri agasante și de mici obsesii mărunte? Vă rămâne să aflați singuri.

Romanul Corinei Sabău te face să descoperi, într-o comedie romantică presărată cu ironie, forța cotidiană și familiară a amorului. Dragostea nu pare să fie un sentiment prea mare pentru zilele noastre, e o stare firească și dezarmant de cuceritoare care apare imprevizibil și dă naștere la reacții paradoxale. E ca atunci când te trezești cu un musafir nepoftit care vine și îți dă peste cap spațiile și obiceiurile tale familiare și pe care nu-l poți da afară prea ușor, dimpotrivă,ajungi sa îl încurajezi să-și facă mendrele până la capăt. Cine este acest musafir? Dragostea, chiar ea.

DRAGOSTEA, CHIAR EA – Corina Sabau – Editura Polirom, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *