In memoriam Hector Berlioz!

11/12/2012

Astazi celebram viata unui compozitor care a avut curajul sa fie diferit si a platit pentru asta. Hector Berlioz a fost hulit si iubit in timpul vietii sale, uitat complet dupa moartea sa si redescoperit zeci de ani mai tarziu de melomanii din toata lumea. Berlioz a avut o contributie importanta in conturarea romantismului francez aportul lui constand in promovarea unei noi estetici muzicale, care presupunea existenta unor mijloace expresive. Pe langa inovatiile muzicale , combina simfonia cu poemul simfonic, Berlioz este si autorul unei carti de specialitate intitulata “Tratat de Instrumentatie” care prezinta preocuparea romanticilor pentru timbrul instrumentelor in special pentru efectul de stereofonie inaugurand astfel seria dirijorilor cu bagheta din secolul XIX. Din punct de vedere compozitional, el creaza lucrari instrumentale cu un program declarat si explicat, sau numai directionat de titluri, cu forme noi, care evolueaza dinspre simfonie catre opera.

Hector Berlioz s-a nascut pe data de 11 decembrie 1803 intr-un sat de langa Grenoble numit La Cote-Saint-Andre. Spre deosebire de biografiile altor compozitori celebri Berlioz nu a fost un copil minune talentul sau muzical fiind dezvoltat prin multa munca si studiu asiduu neincurajat de tatal sau , un doctor respectat in zona. Nefiind un talent innascut Berlioz incepe studiile muzicale abia la varsta de 12 ani. Din cauza rezistentei opuse de tatal sau Berlioz nu va invata niciodata sa cante la pian. Mai tarziu avea sa declare ca acest lucru a fost si benefic dar si in detrimentul sau. In schimb devine un maestru in chitara, flaut si fagot. In ceea ce priveste teoria muzicala Berlioz este 100% autodidact. Inca din frageda adolescenta francezul arata caracteristicile unei firi romantice admitand in memoriile sale ca anumite pasaje din Shakespeare, Vergilius sau Beethoven il faceau sa izbucneasca in plans.

In 1821 este trimis la Paris pentru a studia medicina , domeniu pe care il detesta. Profita insa de aceasta oportunitate pentru a merge la Opera din Paris, unde are sansa sa-l cunoasca pe idolul sau Beethoven (aflat la sfarsitul vietii) si unde se indragosteste de opera lui Gluck. Viziteaza din ce in ce mai des biblioteca pariziana unde cauta partituri de Gluck pe care le transcrie in caietele sale personale. Dupa un an era evident ca nu va deveni doctor de aceea renunta la facultate pentru a se inscrie la Conservator. Cand se pregatea pentru examenul de admitere compune “Maslu Solemn” , o suita corala de muzica crestina care il scoate din minti pe tatal sau ateu , care si-asa era dezamagit de alegerile fiului sau. In 1826 se inscrie in prestigiosul concurs “Prix de Rome” pe care insa nu-l castiga. Prix de Rome va deveni o obsesie pentru compozitor care isi petrece urmatorii ani lucrand in continuu la muzici care mai de care mai variate in speranta unui premiu mult visat. Initial incearca sa adapteze pe muzica diverse iubiri literare ale sale insa pana la urma abandoneaza aceasta idee in favoarea unei lucrari mult mai personale, lucrare care avea sa devina compozitia cu care ii confundam astazi numele compozitorului. “Simfonia Fantastica” a fost compusa in 1830 si avea sa-i aduca faima si notorietatea mult visata peste noapte; pentru ca Berlioz , spre deosebire de multi alti colegi de breasla, dorea sa devina cunoscut si sa fie in centrul atentiei. “Simfonia Fantastica” este de fapt o colectie de poeme simfonice (5 la numar) unite de aceeasi tema. Mai tarziu criticii aveau sa-i numeasca lucrarea lui Berlioz o simfonia programata citandu-l ca inventator al genului. Compozitia este inspirata de experientele autorului cu opium in cautarea inspiratiei densitatea ei dandu-ti impresia unei lupte continue cu destinul. Franz Liszt a fost atat de impresionat de compozitie incat a transcris toata simfonia intr-o lucrare pentru pian pentru a o populariza. Lucrarea a devenit rapid a capodopera transformandu-l pe Berlioz intr-un idol muzical la varsta de 27 de ani. Acesta avea sa fie varful carierei sale; tot ce a compus dupa fiind comparate inevitabil cu “Simfonia Fantastica” si tot inevitabil catalogat drept mai slab sau mult mai slab trimitandu-l pe Berlioz in depresii periodice. Paradoxal insa nu “Simfonia Fantastica” ii aduce mult ravnitul premiu de la Roma (premiu ce avea sa mai fie castigat si de alte nume celebre precum Faure, Debussy sau Ravel) ci o cantata oarecare in 1831. Ajuns la Roma tanarul compozitor avea sperante mari ca aceasta locatie sa-l inspire pentru a deveni un compozitor cel putin de talia lui Beethoven. Acest lucru nu s-a intamplat francezul necompunand nimic in perioada de doi ani petrecuta in Italia. In schimb revenirea sa in Franta avea sa fie foarte prolifica din 1833 pana in 1840 avand cea mai fructoasa perioada. Experienta italiana s-a dovedit totusi utila majoritatea lucrarilor sale din aceasta perioada fiind inspirate din calatoriile sale. Astfel apare “Harold in Italia” (1834), o alta simfonie neconventionala pe care francezul a fost incurajat sa o scrie de marele Niccolo Paganini, Recviem (1837) si Romeo si Julieta (1839), o simfonie corala descrisa de multi ca fiind colosala. Lucrarile lui Berlioz erau lucrari mamut. La fel ca  Wagner compozitorul francez era atras de opulenta muzicala. Vroia cat mai multe elemente muzicale inghesuite in aceasi compozitie pentru a da impresia de megalomanie. Dar daca acest stil l-a transformat pe Wagner intr-un zeu lui Berlioz i-a adus numai critici toti acuzandu-l de muzica mult prea pretentioasa. Desi lucrarile enumerate mai sus s-au bucurat de un succes moderat ele nu s-au ridicat , in opinia criticilor si publicului de atunci, la nivelul “Simfoniei Fantastice”. Dupa fiascoul cu opera “Benvenuto Cellini” Berlioz declara ca nu poate compune simplist precum Mozart sau Handel si daca publicul nu-l accepta asa cum este poate ar fi mai bine sa se retraga. Este convins insa de prietenul sau Mihail Glinka sa continue si astfel dupa o pauza lunga in care francezul se concentreaza pe dirijat si pe scris revine in 1846 cu suita vocala “Damnatia lui Faust“. Mare si stridenta asa cum Berlioz isi obisnuise publicul aceasta “legenda dramatica” are un succes nebanuit si il readuce pe francez in atentia multora. In 1850 este numit directorul bibliotecii Conservatorului din Paris unde incearca un experiment pentru a testa vigilenta asa-zisilor critici de muzica. Compune o mica parte din ceea avea sa devina “Copilaria lui Iisus” , o capodopera genului oratoriu, dar o semneza sub pseudonimul Pierre Ducre. Criticii lauda aparitia acestui nou compozitor notand ca Hector Berlioz ar face bine sa invete de la acest tanar compozitor cum se scrie un oratoriu. Dupa dezvaluirea adevaratului compozitor criticii au fost nevoiti din nou sa lase capul plecat. Dupa o alta lucrare de inspiratie crestina intitulata “Te Deum” (1855) Berlioz incepe lucrul la cel mai ambitios proiect al sau: o opera in 5 acte sau o grand opera, asa cum le place muzicienilor sa spuna, de proportii imense numita “Troienele” inspirata din “Eneida” lui Vergilius. Inceputa in 1856 opera a fost terminata doi ani mai tarziu cand a avut si premiera si cand a fost aplaudata la scena deschisa de cei ce au avut rabdarea sa o urmareasca pana la capat. In ciuda succesului si a comparatiilor flatante cu cicul “Inelul Nibelungilor” Berlioz tot nu era multumit de grandoarea ei si a inceput sa o refaca pentru a-i da mai multa stralucire! De altfel compozitorul spunea in scrisorile sale “sunt sigur ca am compus o opera magnifica insa ceva ii lipseste”. Obsesia pentru perfectiune avea sa transforme “Troienele” in cantecul sau de lebada nemaiputand sa se concentreze la nimic altceva pana la sfarsitul vietii. Opera , in forma ei finala asa cum o cunoastem astazi, nu avea sa fie jucata in timpul vietii compozitorului.

Pe data de 8 martie 1869 Berlioz avea sa se stinga din viata la varsta de 66 de ani. In traditionalul spirit romantic si zelos care l-a caracaterizat toata viata francezul avea sa ofere posteritatii niste ultime cuvinte memorabile: “in sfarsit or sa-mi cante muzica”. Posteritatea imediata l-a uitat pe Berlioz insa treptat cu timpul muzica sa avea sa revina in actualitatea iar astazi nu putem concepe nici un catalog de muzica clasica fara “Simfonia Fantastica” iar cand vorbim de compozitori fastuosi Berlioz va fi intotdeauna unul din primele nume care ne va veni pe buze.

Personal m-am “intalnit” cu Hector Berlioz fara sa vreau atunci cand , in facultate, am citit celebra carte “Maestrul si Margareta”. In roman seful birocratiei literare moscovite , care-si gaseste soarta sub rotile unui tramvai, poarta numele de familie Berlioz. Atunci cand celelalte personaje le vorbesc necunoscatorilor de el acestea intreaba din automatism “compozitorul?” la care raspunsul este invariabil “nu acel Berlioz”. Nestiind cine este acel Berlioz si fiind complet ignorant asupra faptului ca romanul este inspirat din legenda lui Faust si din toate lucrarile create pe marginea ei (in specil “Damnatia lui Faust” a lui Berlioz) am cautat sa aflu mai multe despre acel Berlioz si am dat peste “Simfonia Fantastica”. Desi la inceput mi-a fost foarte greu sa o ascult tocmai din cauza opulentei si densitatii apoi am inteles ce a vrut Berlioz sa spuna prin fraza “vreau ca muzica mea sa va schimbe!”.

Pana la sfarsitul lunii toate discurile continand muzica lui Hector Berlioz vor beneficia de 10% reducere in cadrul campaniei “Aniversari Muzicale”!

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *