Jocul lui Ender

07/01/2013

După ce, mai bine de doi ani de zile a dispărut subit de pe piața de carte din România (am fost printre norocoșii care au apucat să mai prindă un ultim exemplar din acea ediție), cel mai cunoscut roman al lui Orson Scott Card și poate unul din cele mai cunoscute romane SF a fost reeditat, de curând, în condiții grafice de excepție, tot de Editura Nemira. Este vorba de Jocul lui Ender, o poveste pe cât de antrenantă, pe atât de memorabilă și de fertilă pentru întrebări și controverse.

Tot ce știam despre romanul lui Card, înainte să îl citesc era că ar aduce la un loc lupte cu gândaci extratereștri și copii geniali. Ceva aproape anecdotic, la prima vedere, un fel de poveste a la Robert Heinlein care se întâlnește cu o poveste a la Stephen King, într-un melanj cel puțin bizar. Povestea s-a dovedit însă mai plină de miez și mai incitantă decât premisele superficiale și ciudate de la care am pornit, chiar dacă aceste premise  se adeveresc totuși: da, romanul lui Card este un roman cu accente pe alocuri absurde: copii care sunt încurajați să orchestreze soarta umanității în univers, prin eforturile neobosite ale adulților.

Nu suntem totuși în cine știe ce dimensiuni suprarealiste. Societatea viitorului imaginată de Card este una destul de plauzibilă, ale cărei articulații existențiale par să fie militarismul și behaviorismul: după două războaie interplanetare cu o specie de extratereștri gândaci, omenirea pare să se pregătească pentru o nouă defensivă de proporții: are la dispoziție tehnologie sofisticată, are capacitate de mobilizare, dar nu pare să aibă suficienți… lideri care să ducă planurile la bun sfârșit. Eforturile cele mai mari par să fie investite tocmai în găsirea unei rețete de a construi geniul militar suprem, în fața unui inamic amenințător. La fel ca romanul lui Robert Heinlein, Infanteria Stelară, și romanul lui Card urmărește felul în care se forjează militarii de carieră, în situații extreme și amenințătoare, doar că în cazul poveștii lui Card nu mai avem de a face cu pregătirea soldatului de rând (care oricum era destul de dură), ci cu pregătirea celui mai strălucit conducător de forțe pe care l-a avut vreodată umanitatea. Tocmai datorită misiunii aparte și standardului excepțional pe care vor să îl atingă, liderii pământeni, a căror perspectivă se dezvăluie în fragmente foarte scurte, la începutul fiecărui capitol din romanul lui Card, lucrează ca niște constructori care nu omit niciun detaliu: ei pornesc de la premisa behavioristă conform căreia  orice stimul din mediu e capabil să producă transformări comportamentale relevante și de aceea formatorii pământeni pregătesc, într-o arhitectură complicată, rețeta ideală, cadrul perfect și succesiunea adecvată de factori care să aduca la rezultatul dorit.

Tocmai de aceea, pentru acești profesori calculați nu este suficient să recruteze un geniu nativ, ci să-l recruteze de la o vârstă cât se poate de fragedă, ca nici o influență externă necontrolată să nu sădească aleator vreun obstacol în calea rafinării liderului perfect. Deși familia Wiggin are trei copii care dovedesc, încă din perioada preșcolară, aptitudini deosebite, guvernul îl alege în cele din urmă pe mezin, pe Andrew Ender drept viitor candidat la ierarhiile supreme (Peter, fratele lui Andrew e socotit a fi prea violent, în vreme ce Valentine, sora lui Andrew este prea empatică). Romanul lui Card urmărește așadar pregătirea și treptele pe care Ender este nevoit să le parcurgă de la intrarea sa în Școala de Luptă  (un fel de instituție de bază pentru recruți) și până după absolvirea Școlii de Comandă (școala ofițerilor de elită). Niciuna din experiențele pe care le parcurge Ender nu pare să fie întâmplătoare: de la relația pe care o are cu colegii și până la reacțiile superiorilor, de la scrisorile pe care le primește de acasă (doar la un moment dat și cu un anumit scop) și până la echipele pe care le conduce, totul pare să facă parte dintr-un plan elaborat. Citind cartea lui Card ai impresia că ești făcut părtaș la un experiment de proporții, în care senzația curgerii firești a vieții personajelor e atenuată mereu de acele intermezzouri de la debutul fiecărui capitol, dialoguri între liderii militari care evaluează progresul lui Ender. În fapt, întreg romanul este compus din suma simulărilor nesfărșite în care e integrat protagonistul. La un moment dat tocmai premisele acestui experiment aduc cu sine și o plictiseală incpientă: Ender învinge tot, înfrânge tot, ba chiar asumă fără a fi învățat acea psihologie militară a distrucției preventive, cu alte cuvinte e cel mai bun – o spun toți, o știe și protagonistul, astfel că toate încercările de la început sunt duse la bun sfârșit cu brio, indiferent de numărul adversarilor, de context, de surprizele pregătite de antrenori. Totul pare să capete nuanțe cât se poate de previzibile în ciuda faptului că vorbim de un puști care nu a împlinit încă 10 ani și pe care toți îl visează salvatorul absolut asamblat cu grijă în laboratoare (chiar dacă vorbim de o asamblare exclusiv psiho-comportamentală, e interesant fapul că forțele fizice ale lui Ender nu par să fie supuse nici unei îmbunătățiri sau influențe mecanico-electronice). Cu toate acestea, ultima treime a cărții aduce cu sine o precipitare a suspansului: căci Ender se apropie de vârfurile ierarhiei și de provocările și examenele finale – este momentul în care capacitățile sale vor fi solicitate la maxim, în care urmează să afle mai multe despre războiul cu gândacii și despre rolul său în această confruntare. Iar lovitura de teatru pe care o pregătește Card este cât se poate de memorabilă: au toate aceste jocuri ale lui Ender vreun sens? Poate virtualul să îl pregătească cu adevărat pe protagonist pentru lupta reală? Are experimentul la care a fost supus Ender vreun final? Sunt întrebări pe care le veți dezlega citind romanul.

În ciuda faptului că, în povestea lui Card, soarta omenirii pare să atârne de acțiunile unor puști și adolescenți (în timp ce Endere se antrenează pentru confruntarea militară, fratele său Peter și sora sa Valentine amorsează o controversă politică pe Pământ, prin mijloace pe cât de rudimentare pe atât de eficiente, pregătind o nouă revoluție mondială), mesajul nu pare a fi acela că inocența va salva umanitatea. Dimpotrivă, romanul lui Card, în ciuda faptului că pare să aibă o scoarță SF, prin scheletul narativ pe care îl propune, aruncă cititorului la tot pasul controverse pline de miez: pornind de la acest roman se poate discuta despre  rolul sacrificiului, al manipulării, despre relativitatea morală a acțiunilor în lupta pentru supraviețuire, despre relația cu extratereștrii, confruntând în cele din urmă două paradigme: cea care pune, principial,  mai presus de orice drepturile și libertățile individuale (pentru că Ender, fără să devină o pură mașină de ucis, își păstrează o sensibilitate, o îndoială și resmite nevoi pe care nu și le poate satisface prin rolul care i se pregătește) și cea care mizează mai mult pe atingerea excepționalismului, tratând individul ca pe un mijloc necesar supraviețuirii speciei. Citind acest roman, am avut senzația  că Orson Scott Card este un fel de Quentin Tarantino al literaturii: un artist subtil care știe să aducă tribut înaintașilor săi, livrând în același timp, printr-o poveste extravagantă, cu accente absurde, verdicte și întrebări cu adâncime.

JOCUL LUI ENDER – Orson Scott Card- Editura Nemira, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *