Tradarea

13/01/2013

M-am uitat peste recentele apariții din colecția Strada Ficțiunii a Editurii All și, dând peste Trădarea, am citit că s-ar petrece în Leningradul anului 1952, la doar 7 ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci mi-am amintit de Jurnalul rusesc alcătuit de John Steinbeck și de Robert Capa, impresiile din călătoria americanilor în URSS, prin orașele decimate, imediat la începutul perioadei postbelice. Mi-a venit în minte exact aerul acela nostalgic al atmosferei când entuziaste, când blânde a celor aflați în situația de a reconstrui o țară după război. Când am scris despre cartea lui Steinbeck, remarcam faptul că autorul american surprindea prea puțin și prea indulgent  teroarea și sufocarea dictatorială care plateau încă în țara condusă de Stalin. Am regăsit însă, în mod neașteptat,  această față întunecată a cotidianului sovietic postbelic în romanul scriitoarei Helen Dunmore.

Cititorii sunt purtați așadar, în Leningradul anilor 50, un oraș care poartă încă cicatricile adânci ale teribilului asediu din timpul războiului (un oraș lipsit de copaci – au fost tăiați toți pentru foc, un oraș în care grădinile de legume au înlocuit toate spațiile verzi pentru a compensa foametea locuitorilor), un oraș care și-a pierdut statutul de simbol al eroismului poporului rus, căzând în uitare și indiferență. Leningradul pare un loc cenușiu, repopulat de oameni veniți din toate locurile, de familii ciuntite (mai ales femei cu copii, fără bărbați), peste care planează aerul pregnant al amenințării politice: clădirile au ochi și urechi, denunțurile sunt la ordinea zilei, autoritățile fac exces de zel –pentru ele suspiciunea și nu proba sunt suficiente pentru arestări și condamnări iar oamenii își cântăresc cu atenție cuvintele și acțiunile. Este suficientă prudența aceasta din partea celor care, fără să aibă implicare politică, fără să fie disidenți, caută să își facă datoria și să își caute confortul?  Povestea lui Andrei din romanul lui Helen Dunmore demonstrează un contrariu dureros în acest sens.

Un medic talentat, venit din Siberia, cu un trecut remarcabil, membru în Corpul Voluntarilor din timpul asediului leningrădean, cu reușite profesionale impuse în condiții aspre (salvarea copiilor de sub dărâmături, operații la lumina lumânării), Andrei va dovedi că achitarea profesională poate deveni un dramatic temei de persecuție în vremurile dominate de arbitrar și idolatrie a funcțiilor. La spitalul la care lucrează, Andrei va primi un pacient deosebit: fiul unui funcționar înalt al Ministerului de Interne. Deși  îl consultă cu multă atenție iar Gorea, băiatul bolnav,  ajunge să îl și îndrăgească, Andrei identifică o formă de cancer tratabilă, fără garanții depline de însănătoșire, doar prin amputația unui membru. În ciuda faptului că încearcă să pregătească cea mai bună echipă operatorie și să predea cazul pe mâna specialiștilor oncologi, temutul ofițer Volkov, tatăl băiatului bolnav, îl însărcinează pe Andrei să coordoneze cazul, pe criterii de dosar și de profil psihologic, fără să țină cont prea mult de protocolul spitalului și de specializarea personalului. Prins în cătarea unui părinte disperat și a unui funcționar temut în același timp (care nu își poate explica cum nenorocirea îl lovește chiar pe el, un privilegiat cu cultul excepționalismului), Andrei își duce sarcina la îndeplinire ireproșabil și își asumă responsabilitatea pentru cazul lui Gorea, acest cărbune încins, această otravă pe care angajații o pasează temători de la unul la altul. Cu toate acestea, boala va recidiva și va stârni o furie răzbunătoare din partea lui Volkov care va transforma vigilența față de dușmanii revoluției proletariatului, într-un pretext convenabil pentru a da curs manifestării suferinței sale personale. Familia lui Andrei, și așa decimată după război (medicul trăiește alături de soția sa Ana și de fratele ei Kolea) va trece prin tortura psihologică a incertitudinii și a imprevizibilității, executată cu măiestrie de autoritățile sovietice care vor apela la toate mijloace de hărțuială posibile, țintind spre un deznodământ sinistru.

Romanul lui Helen Dunmore surprinde cu acuratețe tragedia și provocările pe care o familie obișnuită e nevoită să le îndure în fața tulburărilor aleatoare provocate de istorie, de regimurile în care statul de drept este o marionetă, în care legislația ajunge să deservească bunul plac al câtorva indivizi. Ironia de proporții amare desfășurată în poveste se  referă la caracterul de blestem pe care îl capătă talentul și performanța în regimurile totalitare : dacă lucrezi prea bine și dovedești că ești capabil (așa cum face Ana, care este o educatoare dedicată la o grădiniță), refuzul de a te perfecționa (pe motiv că ești prea ocupat cu familia și cu slujba actuală) te transformă într-un soi de hoț – un tâlhar care fură din potențialul poporului. De asemenea, un medic prea bun, prea talentat intră în vizorul politrucilor care se așteaptă exclusiv la minuni din partea curantului, incriminându-l direct pentru orice evoluție defabvorabilă a bolii. Imaginea cea mai cruntă a condiției lui Andrei este surprinsă la un moment dat în roman, atunci când protagonistul observă o muscă prinsă între geamurile locuinței. Pentru autoritățile sovietice din Leningrad, oamenii s-au dovedit a fi simple muște bâzâitoare în raport cu care statul dezvoltă două tipuri de comportamente: le lasă să trăiască în bâzâiala lor sau le strivește. Mai există și a treia variantă, să spunem, eliberarea? Poate doar atunci când regimul stalinist se ridică la înălțimile propriilor standarde autodistructive, când va demonstra că nimeni, nici chiar cei mai înalți demnitari nu sunt de neînlocuit, nu sunt nemuritori… atunci speranța capătă sens și fericirea devine măcar conceptibilă.

TRADAREA – Helen Dunmore- Editura All, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *