Canalul morții

06/03/2013

Două construcții  îmi apar în minte, când vine vorba de regimul comunist: e vorba de Canalul Dunăre-Marea Neagră și de Casa Poporului. Fiecare e reprezentativă pentru o anumită perioadă de evoluție a comunismului în România: Canalul (chiar dacă a fost terminat de abia în 1984) întrupează ambițiile nemăsurate, nevoia confirmării potenței unui regim politico-economic într-un anume moment, suprapusă peste nevoia unui pretext pentru epurarea trecutului burghezo-moșieresc al României. Pe de altă parte, Casa Poporului pune în scenă megalomania târzie ceaușistă, e un fel de cireașă de pe tortul societății multilateral dezvoltate, o  demonstrație supremă de naționalism, o demonstrație a pretinsei superiorității, a geniului și capacităților poporului român. Ambele realizări mărețe, începute în decenii poate la fel de obsedante ascund, dincolo de aparențele tehnice grandioase povești scrise cu suferință și abuz. Una din aceste povești (a construcției Casei Poporului) am aflat-o în copleșitorul roman al lui Ioan Popa, republicat de Editura Humanitas în 2012, ROBI PE URANUS, cealaltă poveste (a Canalului) am aflat-o din proza-document semnată de Valentin Hossu-Longin.

Spre deosebire de citadela din Piața Constituției, din București care s-a născut ca un capriciu dictatorial, Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost un proiect cu o istorie mai lungă (ideea construirii sale a apărut încă de la mijlocul secolului XIX). El a fost revendicat, în realizare, de comuniști, datorită unor circumstanțe străine însă de interesul național. Așa cum atrage atenția Valentin Hossu-Longin, intenția și sugestia lui Stalin de a construi o bază de submarine importantă în zona Capul Midia a împins acest proiect de la zero. Oficial, Canalul Dunăre Marea-Neagră trebuia să devină cea mai mare realizare a democrației populare recent instalate în România, chiar dacă țara noastră avea datorii mari peste granițe, chiar dacă recoltele agricole postbelice fusesră dezatruoase, chiar dacă arestările și dispariția cadrelor cu experiență era la ordinea zilei. Început în 1949, Canalul a adunat, la început, profesioniști din toate domeniile, a creat chiar specialiști și a devenit vedeta propagandei comuniste a acelor vremuri: s-au scris romane (căci, o asemenea realizare devenea pretextul ideal pentru afirmarea noului val al realismului socialist), mașinăria de presă nu a contenit cu elogiile, atât textual, cât și vizual iar laudele și promisiunile au întărit imaginea potențialului dictaturii proletariatului. Doar că dincolo de aceste aparențe imaculate, Canalul ascundea o poveste mai sumbră: se lucra cu piese uzate și cu tehnologie veche oferită de URSS (tehnologie pe care inginerii români trebuiau să o amelioreze constant) iar cantinele, căminele și mesele lucrătorilor erau jalnice. În plus, Canalul avea să devină un loc de deversare al adversarilor regimului, un adevărat lagăr de proporții, un loc de debarasare de chiaburi, deținuți politici care aglomerau regimul penitenciar deja suprasolicitat.

Una din marile tragedii ale Canalului, pe care le explorează și Valentin Hossu-Longin în volumul său a fost însă reprezentată de procesele începute în 1952, momentul în care lucrările au fost sistate pe motiv de sabotaj. În fapt, așa cum sugerează autorul, șantierul a fost închis din dorința lui Stalin, cel care a considerat inoportună construcția bazei de submarine, atâta timp cât Vestul i-o luase deja înainte. Doar că regimul de la București a trebuit să găsească un pretext suficient de convingător pentru a acoperi pierderea interesului strategic a celui mai important pion al regiunii, pentru a închide șantierul costisitor iar acesta a fost sabotajul pregătit de dușmanii poporului. În câteva luni, în 1952 s-a dat startul la o serie de procese pentru găsirea țapilor ispășitori: dosarele acestor procese au fost consultate , nu fără dificultate de Valentin Hossu-Longin după 1989 iar conținuturile lor dezvăluie lucruri sinistre – securiștii români au făcut apel la cele mai barbare tehnici pentru a smulge mărturii incriminatorii de la ingineri și tehnicieni care au avut ghinionul să lucreze pe șantier și să cadă sub colimatorul arbitrar al autorităților comuniste. Torturile (proba creionului despre care veți afla și care a fost implementată de generalul Nicolski este de o cruzime abisală prin simplitatea și impactul ei), persecuțiile, perchezițiile au fost tehnici desfășurate sistematic pentru a-i scoate vinovați cu orice preț pe acuzați. Câțiva dintre ei au plătit cu viața, ceilalți „doar” închisoarea și munca silnică în minele din Maramureș. Printe aceștia din urmă s-a numărat și tatăl lui Valentin Hossu Longin. Autorul împletește amintirea personală cu documentul de epocă pentru a creiona atmosfera vremii și pentru a derula trista poveste a loturilor de acuzați de la Canal.

Comunismul în România a început și s-a încheiat cu două construcții remarcabile: Canalul Dunăre-Marea Neagră și Casa Poporului.  Dincolo de aparențele lor mute și impunătoare care vor impresiona probabil generațiile ce vor veni, stă memoria unor anonimi inocenți care au fost sacrificați de un regim opresiv.  Această memorie e așezată, din fericire, în asemenea file, precum cele din volumul lui Valentin Hossu-Longin, pentru a echilibra seducția  pe care mastodonții arhitecturali o pot exercita asupra minților naive.

O zi sărbătorită cu fast în trecut, 6 martie 1945, data la care guvernul Petru Groza prelua puterea în România, poate fi astăzi o zi a comemorărilor unor tragedii, comemorări care vor fi posibile pe viitor, numai prin apariția unor asemenea volume care să țină în viață memoria colectivă.

CANALUL MORȚII – Valentin Hossu-Longin- Editura Fundația Academia Civică, 2013

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *