Sînt o babă comunistă!

21/04/2013

De mic auzeam vorbindu-se despre ei, de mic mă temeam cumva de ei, imediat te luau la ochi pentru obrăznicii, amenințându-te că vor da raportul părinților, cu prima ocazie, despre năstrușniciile făcute în curtea blocului. Babele și moșii despre care băieții mai mari spuneau că ar fi niște comuniști înrăiți își spălau Dacia model anii 70 cu furtunul și găleata în curtea blocului, fugăreau copii care băteau mingea în părculeț, aveau coteț de găini în spatele blocului, carpete de perete și mileuri bine păstrate pe orice mobilă din casă, umpleau scara blocului cu mirosul de varză murată la butoi sau de tocăniță aprigă și erau convinși de ce vedeau la televizor și de faptul că ne-am vândut țara pe nimic. Invariabil, mai toți regretau regimul de glorie dinainte de 89, vremurile în care proletariatul își trăia triumful deplin, când, în ciuda interdicțiilor și cotidianului sordid, aveai casă și masă de la stat. Toți acești vecini pe care copiii îi priveau cu ură sau cu teamă pentru răutatea și aroganta pedagogie pe care și-o asumau fără probleme, au alcătuit însă o masă de manevră relevantă în anii 90, pentru politicienii abili, o masă care a răbufnit în anii dureroși ai tranziției în nenumărate proteste și greve, pe măsură ce giganții industriali și-au găsit sfârșitul. Această masă a amuțit în cele din urmă, lent dar sigur, pe măsură ce tranziția din România și-a mai domolit din caracterul zbuciumat. Dincolo de anchetele sociologice ale timpurilor, adunate în vrafurile din magazia cine știe cărui institut, România a rămas cumva fără un profil memorabil al acestor mii, poate milioane de anonimi care au amuțit, pe măsură ce societatea românească a evoluat. România a rămas așadar fără un portret care să sintetizeze articulațiile majore ale unei faze din evoluția mentalității colective care ne-a obsedat și exasperat în ultimii 20 de ani. Poate tocmai de aceea romanul lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă! este atât de valoros, pentru că reușește să umple un gol în acest sens, să reconstruiască o psihologie a tranziției prin mijloace literare, să livreze un personaj-prototip al decadei nouăzeciste. Recuperând locuri comune, clișee de gândire și de exprimare, comparații simplificatoare, biografii stereotipe, condesându-le pe toate în povestea unui personaj simpatic și tragic în același timp, Dan Lungu reușește ofere imaginea unei epoci concentrata într-un chip cât se poate de uman.

Emilia Apostoae (născută Burac) este baba comunistă din povestea lui Dan Lungu. Născută la țară, în plin marș al epocii comuniste,  într-o familie simplă, într-o atmosferă rurală înapoiată, în care banii sunt scumpi și se dau pe gaz și pe sare, se înnoadă în batistă, un sat în care  mama, tata și copiii pregătesc vara tezic (frământă bălegarul ca aluatul pentru a obține un fel de turte folosite pe post de combustibil iarna), Emilia e vrăjită repede de minunile orașului, atunci când ajunge acasă la nenea Andrei, fratele tatălui ei. Din momentul în care ia contact cu mirajul urban, cu ciocolata, înghețata, oja, closetul de bloc, Emilia se hotărăște să ajungă în urbe, să scape de greutățile vieții de la țară. Așa ajunge protagonista, cu ajutorul lui nenea Andrei și al soției lui să devină ucenică la o școală de confecții metalice și să se transforme într-o orășeancă veritabilă, cu garsonieră, confort și intimitate. Împreună cu viitorul ei soț, Țucu, cuplul proletar trăiește gloria comunismului, într-o vreme în care nu-ți doreai prea multe iar fericirea părea ceva tangibil… mai ales când nu ai de așteptat la cozi, când pilele la șoferi și vânzătoare rezolvă tot, când blugii, cafeaua, Kentul, Pepsiul, ciocolata, portocalele și curmalele, televizorul și mașina de spălat, dar și călătoriile în deltă, la mare și la munte îți sunt întotdeauna la îndemână.

Fundamentul care întreține iluzia fericrii Emiliei este acela că “descurcăreala” tipică acelor ani, de care Emilia profită întâmplător prin poziția pe care o are în aranjamentul social,  reprezintă un status-quo firesc universalizabil pentru mai toți membrii societății. Această iluzie se va spulbera însă, după 1989, când descurcăreții vechi vor fi înlocuiți de descurcăreții noi, printre care nu se vor număra și membrii familiei Apostoae. Cumva, tocmai această inversare de roluri, aparent aleatoare, de la privilegiata de ieri la marginalizata de azi, țesută într-o societate care funcționează pe coordonate similare, dar în alt regim politic, o face pe Emilia să regrete profund epoca lui Ceaușescu. Pentru Alice, fiica Emiliei, tânăra care se căsătorește cu un canadian și susține intens liberalizarea României,  mama ei rămâne o enigmă,  o babă comunistă care se încăpățânează să rămână atașată de nostalgii iluzorii, fără să aprecieze progresul și libertățile câștigate după revoluție. Doar că pentru Emilia, libertatea de exprimare, de circulație, de opinie reprezintă niște abstracții lipsite de utilitate, atâta timp cât protagonista filtrează totul prin prisma concretului și a experienței personale

Pentru Emilia așadar, recompensele regimului comunist voalează neajunsurile epocii de aur: incompetența conducătorilor,  înscenările grandomane, violența Securității, în vreme ce neajunsurile tinerei democrații: haosul, oportunismul, sărăcia maschează evident, pentru protagonista, avantajele respectării drepturilor omului și a liberei inițiative. Alternând prezentul cu trecutul, inserând glume de epocă (Ceaușescu însuși e proiectat drept o figură caricaturală, în poveștile maistrului de la uzină, Nea Mitu – mare figură!), depănând povestea Emiliei Apostoae, Dan Lungu ne povestește de fapt despre pârghiile care au condus la  blocajul României, timp de cel puțin 10 ani, într-o buclă nebuloasă a criptocomunismului. Avem așadar, o replică literară întârziată, dar necesară la volumul nonficțional definitoriu pentru primii zece ani ai României postdecembriste, semnat de Alina Mungiu Pippidi, apărut la Editura Humanitas: Românii după 89.

O parte din babele și moșii comuniști au supraviețuit în cele din urmă necesitatii de adaptare, au acceptat, poate nu fără ipocrizie provocarea asumării beneficiilor capitaliste, devenind specii hibride de gospodari-afaceriști: și-au pus termopane, și-au luat mașini la mâna a doua, și-au renovat apartamentul cu plăci de rigips, dezbătând, cu scepticism patentat, transmisiile televizate. Alte babe, alți moși comuniști, printre care se regăsește și Emilia Apostoae, și-au recunoscut caracterul expirat, au renunțat la luptă , și-au acceptat tăcut marginalizarea, asumându-și poate prea ușor singurătatea și lipsa de legitimitate a pretențiilor lor de reintegrare socială după noile standarde. … prin acest volum, Dan Lungu face o invitație plină de sensibilitate, ironie și umor la empatie, la înțelegerea celor care au trăit și poate mai trăiesc deriva după un capitol încheiat din istoria României.

Vă așteptăm impresiile voastre despre această carte, la ediția din aprilie a Clublui de Lectură de la Librăria Șt.O.Iosif, sâmbătă de la ora 16, la care va participa și autorul acestui volum, Dan Lungu!

SÎNT O BABĂ COMUNISTĂ! – Dan Lungu – Editura Polirom, 2011 (ediția a 2-a)

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

One Comment

  • Andi 23/04/2013 at 1:58 am

    Din pacate varsta isi lasa asupra noastra urmele trecutului, suntem doar ceea ce ne-a facut trecutul sa fim, insa unii nu inteleg asta si fac pe toata lumea nebunii..
    Oricum asta e vesnicul conflict dintre generatii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *