În iad toate becurile sunt arse

24/04/2013

După ce am vorbit de romanul lui Dan Lungu și de protagonista lui, baba comunistă Emilia Apostoae, de nostalgiile și confuzia ei din tumultuosul deceniu postdecembrist, cel de-al doilea roman pe care vi-l propunem pentru Clubul de Lectură din luna aprilie, de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov este semnat de același autor și se intitulează: În iad toate becurile sunt arse.

Și acest ultim roman al lui Dan Lungu, publicat tot la Editura Polirom, vine să recupereze spiritul unor timpuri și locuri, printr-o tehnică de construcție similară, a antitezei dintre prezent și trecut, dublată însă de cel mai ambițios element de reconstrucție anume limbajul. La fel ca în Sînt o babă comunistă! și în romanul În iad toate becurile sunt arse avem de a face cu un protagonist inadaptat, alienat de vremurile și cotidianul pe care le trăiește, un personaj care își amintește însă de perioada de glorie a existenței sale care nu se mai confundă de data aceasta cu aranjamentele sociale ale unui regim politic, cât mai degrabă cu disponibilitățile unei vârste. Pentru Victor, protagonistul acestui roman, prezentul se asociază cu un iad, cu o beznă în care rătăcești fără scop și fără repere, în vreme ce trecutul capătă valențe paradisiace. Politicul și mentalitățile tranziției sunt mai puțin importante în creionarea acestei antiteze. Dacă pentru Emilia Apostoae, iadul se identifica mai degrabă cu realitățile haotice ale democrației postdecembriste, în vreme ce paradisul trimitea la generozitatea Epocii de Aur, pentru Victor iadul nu are de a face neapărat cu ecuațiile nouăzeciste abundente, cât mai degrabă cu eșecurile sale personale, în vreme ce paradisul, în ciuda faptului că, întâmplător sau nu, se subordonează spațio-temporal comunismului, e fundamentat mai degrabă pe experiențele trăite la o vârstă, într-un grup ce nu are legătură prea mare cu implicațiile socio-cotidiene ale epocii.

Romanul este structurat pe două planuri care alternează cu precizie: cel care urmărește existența lui Victor la maturitate (se poate deduce că personajul are în jur de 30-40 de ani) și cel care urmărește aventurile găștii de adolescenți la periferia unei provincii românești în perioada comunistă. Este practic povestea morților succesive (căci, așa cum sugerează chiar Victor, oamenii au o singură viață dar mor de mai multe ori), a degradării ireversibile a vieții protagonistului, de la statutul de cutezător fără griji la cel de ratat patentat fără orizont. Gașca lui Victor (sau Franzelă, așa cum e poreclit de prietenii săi) trăiește în atmosfera teribilistă a adolescenței, centrată în jurul preocupărilor care emancipează iluzoriu: fete, bătutură, petreceri, exhibiționism, machism etc. În ciuda faptului că putea să învețe carte (minte am avut măcar cât penibila de dirigintă), pe Franzelă l-a durut la carburator de școală, preferând să petreacă alături de prieteni: Fasolă (cel care dădea tonul la băscălie), Paganel (cel care făcea rost de droșpăială, adică de alcool), Văru, Bastârcă, Franzelă și alte personaje cu nume la fel de colorate. Imună la cenușiul epocii pe care o traversează, gașca lui Franzelă e pusă pe dixtracție,  panaramă și macheală la orice oră din zi și din noapte (fie la dispecerat, la Pufoaica ruptă sau prin alte locuri), duce la bun sfârșit expediții de admirat bulane la Liceul Textil, se mai încontrează cu puști obraznici și face farse la telefon proiectându-se parcă într-un etern plezirism alimentat de curiozitățile și febra vârstei. Prin contrast, Victor cel matur, privit la apogeul eșecurilor sale sistematice, pare o figură-fantomatică, incapabilă să mai găsească acea inspirație a tinereții pentru a valorifica și a antrena trăsătura sa fundamentală: capacitatea de improvizație existențială.

Destinul lui Victor, de la despărțirea găștii din liceu a cunoscut morți succesive: prima slujbă, primul salariu, căsnicia neconsumată care i-a transformat soția într-o acritură bisericoasă. După ce a săpat fundații, a cules struguri, a dat cu târnăcopul, a făcut taximetrie, a făcut pe detectivul de ocazie, Victor ajunge să ducă daruri, cu o furgonetă, la un așezământ de copii autiști și handicapați. Însuși protagonistul care se simte ca un cal de curse scos la pensie, ca veteranul unui război pe care l-a pierdut va trăi poate ultima moarte sau prima… renaștere, în această călătorie.

Așadar, chiar dacă nu mai avem de a face cu o babă sau un moș comunist și în acest roman Dan Lungu ne propune un personaj principal îmbătrânit prematur, atașat de reperele unei lumi, unei vârste ireversibile, un personaj care nu își mai găsește resursele de regenerare. Aventurile găștii lui Franzelă și mai ales limbajul  colorat, poate exagerat pentru unii, prin abundența trivialităților, condensează, mai bine decât orice descriere și analiză, atmosfera explozivă și vitalistă a adolescenței periferice și funcționează bine în construcția antitezei cu morțile metaforice de mai târziu.

În esență, romanul lui Dan Lungu spune povestea transformării posibilităților promițătoare și inepuizabile ale tinereții în actualizări tot mai șterse și mai dezamăgitoare. Este povestea maturizării ratate care conduce spre un iad în care, chiar dacă toate becurile sunt arse și domnește bezna, durerile eșecurilor se simt intens… chiar și pe întuneric.

Vă așteptăm la Clubul de Lectură de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov, la o discuție despre romanele lui Dan Lungu, alături de autor – sâmbătă, 27.04.2013, la ora 16!

ÎN IAD TOATE BECURILE SUNT ARSE – Dan Lungu, Editura Polirom, 2011

One Comment

  • G Andra 02/05/2013 at 5:24 pm

    Tipărite cu litere înclinate, de ajungi să ameţeşti citindu-le, capitolele astea argotice alcătuiesc, simetric, jumătate din roman. Sunt texte pitoreşti, nu-i vorbă, iar autorul, om educat, va fi depus un efort considerabil pentru a le crea. Ca să nu pierdem totuşi contactul cu realitatea literară înconjurătoare, să amintim că în genul acesta de relatare rezultate mult mai bune obţine un prozator ca Anton Marin (de pildă în Eu, gândacul, carte despre care am scris aici ). În materie de univers lumpen mizer şi violent, de lume aflată la limita infracţionalului, În iad toate becurile sunt arse aminteşte de romanele lui Radu Aldulescu, dar fără hybris-ul plebeu care îi pune în mişcare pe eroii acestuia. Probabil asta e şi una din marile bube ale romanului, lipsa de originalitate şi pregnanţă, cu toate strădaniile prozatorului. Lipseşte şi un personaj memorabil, e absentă adevărata miză estetică şi/sau existenţială. Ce a ieşit putem vedea citind cartea, deşi poate avem lucruri mai importante pe care am vrea să ne cheltuim banii. Dan Lungu n-a scris – de această dată – un roman de să-ţi baţi copiii cu basca udă, vorba lui Franzelă, care s-a transformat în Victor cel fără victorii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *