O telenovela socialista

30/06/2013

În ciuda faptului că nu am prins mai mult de 2 ani din  anii comunismului și că eram departe de vârsta la care să conștientizez, să îmi fixez amintiri durabile de epocă, mi-am dat seama că de fiecare dată citesc cu mult nesaț relatări despre vremurile cotidiene de dinainte de 1989.  Cam greu aș putea spune  că ar fi vorba de nostalgii autentice, atâta timp cât nu am trăit cu discernământ, pe propria piele cele întâmplate în acei ani. Și de unde totuși acest apetit pentru reconstituiri de vremuri la care nu am fost martor? Poate că el e fundat și legat de faptul că mi-am petrecut copilăria în anii 90, un deceniu care, cel puțin în zorii săi, in ceea ce priveste copilaria  nu s-a diferențiat foarte mult  de ceea ce au trăit puștii anilor 70-80 (poate ca lucrurile au stat altfel, la modul profund, doar în ceea ce copiii au văzut în anii 90 pe chipul părinților: fericirea și speranța  celor care trăiau încă iluzia unei transformări autentice și accelerate a societății postdecembriste). Am prins vremurile penuriei și ale surogatelor, am prins acea solidaritate a jocului în fața blocului, a imaginației stimulate de sărăcie și am prins acel amestec difuz de occidental și autohton (resimțit poate în doze mai accentuate, la liber,  în anii 90). Chiar dacă nu în literă, măcar în spirit, aș putea spune că, am trăit ceva din experientele timpurii ale “decreteilor”, ceea ce protagonistului din romanul lui Doru Pop rezuma savuors:  cu curu în două luntre (jumătate în comunism, jumătate în capitalism).

De aceea am purces cu mare entuziasm la lectura volumului intitulat O TELENOVELĂ SOCIALISTĂ, un volum autobiografic ficționalizat care se dovedește și un inventar generos de figuri, faze, vorbe, clișee, obiecte, locuri comune, adunate din perioada comunismului târziu din România, o perioadă care se suprapune practic cu copilăria și adolescența personajului principal. Venind pe lume în nordul Transilvaniei, în vremea marilor inundații din anii 70, rămas de mic orfan de tată și îngrijit cu îndârjire de mamă și bunici, Doru diluează și resemnifică, prin experiențele pe care le trăiește clișeele și limbajul de lemn al epocii, într-un exercițiu prin care aparențele luminoase ale propagandei oficiale, vis-a-vis de proletariat, modernizările urbane, învățământul ideologizat, înfrățirea tovărășească se deconspiră în cele mai cotidiene situații.  Anii copilăriei se leagă de pasiunea colecționării  obiectelor (care cunoaște o dinamică aparte: de la timbre, mașinuțe și până la cartoane de țigări sau vederi), de descoperirea primelor lecturi (desigur, totul începe cu Legendele Olimpului și minciunile eroilor neamului din volumul Povestiri Istorice). Micul Doru se lămurește despre cum stă treaba cu dezvoltarea multilaterală în societatea comunistă care presupune îmbunătățirea diverselor talente: de la hoț de fise de telefon la bancher (dar nu în sensul burghez, ci în sensul campionului la spus bancuri). Practica agricolă din timpul școlii demonstrează prosperitatea închisă între geamurile serelor comuniste și provoacă imaginația învățăceilor despre cum se pot duce legumele pe ascuns acasă. La fel, activitatea în producție stimulează modele de răzbunare originale pentru micile umilințe îndurate din partea maiștrilor.

Blocul comunist  nu este o casă, ci doar un spațiu locativ și nu unul foarte ofertant: un spațiu în care nu există secrete (deși familia te învață că nu e bine să dai din casă), un spațiu în care plutește un miros particular de carne-friptură sleită și borș expirat, un spațiu în care înveți un soi de alfabet al trântitului ușilor și în care îți îmbogățești lejer vocabularul cu ajutorul vecinilor (evocarea vieții de la bloc rămâne unul din cele mai memorabile fragmente ale întregii cărți). În anii adolescenței se trezesc tensiunile și contradicțiile vârstei și desigur interesele sexuale care se lasă cu… peripeții: căci într-o epocă a penuriei materialelor porno, imaginilie sexy sunt la mare căutare și se schimbă cu multă prudență (țâțe și buci se dau doar pe alte țâțe și alte buci), atâta timp cât miza este desigur… calmarea acneei. Inițierile sexuale trăite de Doru și prietenii săi surprind și sticle, aspiratoare, pești și nici laboratorul de chimie nu se dovedește de neocolit în acest sens. Mai târziu, armata pare o instituție condusă de un alt organ decât creierul,  locul în care se instruiesc maimuțele în vederea apărării patriei.

Volumul evocă și o serie de figuri memorabile pentru Doru (care simte permanent lipsa tatălui dispărut prematur): bunicul (Tătica) – un fost preot greco-catolic care îl învață pe băiat să controleze timpul cu degetele și il convinge ca  socialismul miroase a castraveți. Apoi, desigur nu poate fi ocolită bunica- o leoaciă aprigă sau nașa Sanda cea care băga șvabii sub masă la băutură și trona în bucătărie peste oale și kukte. Mama este figura controversată pe care Doru o îndrăgește pentru îndărătnicia cu care se luptă cu toți dar pe care o și urăște, mai târziu, la vârsta adolescenței, pentru atitudinea exagerat de protectoare și pentru că se recăsătorește cu un bețiv. Deasupra tuturor, tronează finul Rebeleș, figura masculină care îi destăinuie protagonistului, ca un maestru oriental, fragmente de înțelepciune adâncă de viață și povești românești resemnificate în realitatea socialistă, pe care Doru nu le pătrunde niciodată pe deplin. Fără să știe dacă finul e serios sau batjocoritor Doru primește o educație sub forma de pastile fabricate în școala vieții, căci finul știe  că o viață are omu și o gaură în cur, că întreg comunismul e de fapt un necehzol al capitalismului (de retinut, de asemenea: comunismul e o pizdă- cu cât te fut mai mulți, cu atât te faci mai fată mare) și tot finul povestește ca nimeni altul despre Pinocchio emancipat, despre Bestia bețivă și frumoasa mincinoasă, despre Făt Frumos care făcea sex pe furiș cu Ileana și desigur despre Prâslea intelectualul, indiferent la merele de aur.

În cartea lui Doru Pop, arheologia interioara a protagonistului,  o intreprindere motivata de dorința de autoînțelegere, se diluează in fragmentele de cotidian ale epocii care absorb pur și simplu cititorul. Telenovela de familie devine de fapt o telenovelă a unei epoci iar drama personală se dizolvă în documentar. La final nu ai cum să nu-i dai dreptate finului Rebeleș, înțelegând cumva nevoia protagonistului (universală de altfel) de a scoate la lumină durerile și bucuriile unei perioade trăite: gustul pe care ți-l pune viața în mâncare e insuportabil și, indiferent ce ai face, e de neuitat. Pentru că este gustul adevărului.

O TELENOVELA SOCIALISTA – Doru Pop, Editura Cartea Romaneasca, 2013

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *