Lucian Dan Teodorovici: “Cititul e, pentru mine, as zice glumind doar pe jumatate, o deformatie profesionala.”

29/07/2013

Sunteţi curiosi să aflaţi cum arată biblioteca unui scriitor? Câte volume conţine? Care este cartea, din biblioteca personală pe care o îndrăgeşte cel mai mult? Sunteţi curios să aflaţi ce cărţi şi-au propus scriitorii români să citească în perioada următoare? Vă doriţi să aveţi în biblioteca proprie cărţi cu autograful autorului?

Începând din 01.02.2013, Libris propune  proiectul Lumea cărţilor din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanţi scriitori români ai momentului. Scriitorul care isi dezvăluie, în luna august, relația sa cu lectura și biblioteca personală  este… LUCIAN DAN TEODOROVICI!


LIBRIS.RO: Sunteţi bibliofil? Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conţine? Care este cea mai valoroasă carte pe care o aveţi în bibliotecă? Care este cartea, din biblioteca personală, pe care o îndrăgiţi cel mai mult? De ce?

LUCIAN DAN TEODOROVICI: N-aş putea spune că sînt bibliofil, în înţelesul de dicţionar al cuvîntului. Adică nu sînt într-o căutare pasionată a cărţilor preţioase. Dar sînt, aş spune cu ezitare, „colecţionar” de cărţi – folosesc totuşi ghilimele pentru cuvînt, întrucît rostul cărţilor, cred eu, nu e acela de a fi colecţionate, ci citite. Le aduni în bibliotecă nu cu gîndul de a le contempla din cînd în cînd, ci pentru a te întoarce ulterior la ele, fie pentru informaţii, fie pentru plăcerea lecturii. Am adunat şi eu de-a lungul vremii, din motivele deja expuse, cărţi în biblioteca mea. Nu într-un număr impresionant. Totuşi, în mod cert, am mai mult de 2500 de volume, pot spune asta după o apreciere superficială.

În ceea ce priveşte cartea cea mai valoroasă, mergînd tot către sensul bibliofil, aş numi volumul Dumnezeeştile liturghii ale sfinţilor ierarhi Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare şi Grigorie Dialogu, scris cu chirilice şi publicat la Iaşi în 1845. Sînt însă şi alte cărţi valoroase, din diferite alte puncte de vedere. Cîteva cărţi ale copilăriei, de exemplu. Prima carte pe care am citit-o personal: Pinocchio. Prima ediţie a unei cărţi publicate de mine: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi, Editura OuTopos, 1999. Prima carte redactată de mine: un volum de Opere de N.V. Gogol. Apoi, multe cărţi primite cu autograf de la scriitori pe care îi preţuiesc în mod deosebit. Nu mă pot opri la una singură, multe au o poveste în spate – iar cărţile îţi devin cu atît mai dragi cu cît povestea lor, cea descrisă de scriitor, e însoţită de o poveste proprie, care dă un sens personal mult mai puternic legăturii tale cu ele.

LIBRIS.RO: Cât timp alocaţi zilnic lecturii? Ce vă place să citiţi? Ce cărţi v-aţi propus să citiţi în perioada următoare?

LUCIAN DAN TEODOROVICI: E foarte dificil să vă răspund la întrebarea cu timpul dedicat lecturii, dat fiind că citesc şi în „cadru profesionist”, să spunem, adică în calitatea mea de editor şi de coordonator de colecţie. Aşa încît cititul e, pentru mine, aş zice glumind doar pe jumătate, o deformaţie profesională. Jumătatea serioasă a afirmaţiei vine însă din faptul că, uneori, obligat fiind de natura muncii mele să citesc, mi-e dificil să mă relaxez tot citind. Am perioade, trebuie să recunosc asta, în care fug de lectură. Însă am alte momente cînd, luni întregi, citesc enorm spre propria-mi plăcere. Îmi place să citesc, cum altfel?, cărţi de literatură. Proză scurtă, romane, dramaturgie. Citesc foarte multă dramaturgie, de la clasici la contemporani, cu cea mai mare plăcere. Apoi, dar nu pe un loc doi, sînt foarte pasionat de istorie, aşa încît citesc foartă multă nonficţiune de acest tip – în mod special, cărţi care tratează trecutul nostru recent, secolul XX românesc. Dar nu numai. Antichitatea şi Evul Mediu sînt în aceeaşi măsură fascinante. Sînt foarte interesat de studii de mentalitate, de comportament. De antropologie. Nu ştiu, e greu să nu fii atras de ceea ce-ţi pot oferi cărţile. Dar e şi mai greu să spui: asta mă interesează cel mai mult, asta mă pasionează în mod deosebit. Nu. Sînt perioade în care îţi canalizezi interesul spre ceva, uneori fiind de-a dreptul împătimit să afli cît mai multe despre acel subiect, apoi mergi către altceva şamd.

Cît priveşte cărţile pe care mi-am propus să le citesc… Am o listă imensă. Şi ar fi nedrept să pomenesc doar cîteva. Credeţi-mă, eu îmi adun în stînga mea, pe birou, cărţile pe care le consider priorităţi de lectură. Acum, provocat de întrebarea dvs., le-am numărat cu un zîmbet: sînt 36 de volume. Pe unele dintre ele o să le citesc, la altele o să renunţ probabil, înlocuindu-le cu altele. Dar, după cum vedeţi, măcar pot spune că sînt destul de ambiţios în ceea ce-mi propun.

LIBRIS.RO: Ce le putem transmite celor ce nu citesc pentru a-i face să prindă drag de carte, de lectură?

LUCIAN DAN TEODOROVICI: Le-aş spune, glumind puţin, că imaginaţia, sub provocarea unei lecturi, e pe departe cel mai bun 3D. Şi nici măcar nu-ţi trebuie ochelari speciali pentru asta. Altfel, dincolo de orice glumă, nu pot vorbi decît din experienţa personală. Spre exemplu, am numeroase amintiri din copilărie, unele în care sînt introdus uneori, pe nepregătite, de anumite „madlene”. Mă credeţi sau nu, printre prietenii care-mi apar în memorie, de multe ori, se numără şi Pinocchio, şi Habarnam, şi Cocoşatul lui Paul Féval, şi D’Artagnan, şi nenumăraţi alţi „eroi” pe care mi i-au introdus, drept prieteni, cărţile. Mă gîndesc uneori, o spun fără pic de emfază, ce s-ar fi ales din mine dacă n-aş fi făcut pasiunea asta pentru acest tip de prieteni din cărţi. Am trăit numeroase bucurii provocate de cărţi, am trăit entuziasme, spaime, iluzii, uneori şi deziluzii. Sigur că poţi să le trăieşti şi în realitate, însă cărţile îţi oferă o realitate condensată, pe care o trăieşti şi o retrăieşi de cîte ori vrei, dar şi fantasme, nişte realităţi care există doar acolo, între pagini, şi pe care numai cei norocoşi, adică cititorii, le pot trăi cu adevărat. Dar nu pot eu să fiu suficient de convingător, oricît mi-aş dori – numai experienţa cititului în sine poate convinge pe cineva de valoarea lecturii.

LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?

LUCIAN DAN TEODOROVICI: Mi-e greu să pun literatura română într-un context atît de mare, de amplu. Cred însă că ne aflăm totuşi într-un moment favorabil, poate unul dintre cele mai favorabile din istoria literaturii noastre. Niciodată n-au mai fost traduse atîtea titluri din literatura română, niciodată scriitorii români n-au mai fost invitaţi la atîtea tîrguri de carte din întreaga lume, la atîtea festivaluri etc. Există un interes mare pentru literatura noastră. Şi, din fericire, cel puţin asta cred eu, literatura română are cu ce veni în întîmplinarea acestui interes. De-aici încolo, nimeni nu poate spune ce va fi. Doar că sînt semne bune.

LIBRIS.RO: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteţi spune pentru a-i determina să vă lectureze cărţile? Cum îl recomandă Lucian Dan Teodorovici pe Lucian Dan Teodorovici?

LUCIAN DAN TEODOROVICI: Aşa cum am spus deja, cea mai bună recomandare ar trebui să fie, la modul ideal, cartea în sine. Sigur însă că şi cititorul trebuie invitat spre carte şi, mai cu seamă, trebuie convins că acea carte merită deschisă. Nu mă duc însă spre argumente precum cronicile literare favorabile sau traducerile în străinătate, nu vreau să-mi deschid CV-ul spre a încerca în felul ăsta să conving pe cineva. Astea sînt mijloace care ţin mai mult de edituri. Posibililor mei cititori le-aş spune doar că eu mă mulţumesc cu o şansă: aceea de a începe să-mi citească romanele sau cărţile de povestiri fără prejudecăţi. Aşa cum se îndreaptă, adică, spre orice carte. Fără etichete generalizatoare, de genul: „Literatura română e plictisitoare”, cum se vehiculează, inexplicabil pentru mine, în ultimii ani. Literatura română, o spun cu mîna pe inimă, în calitate de cititor, nu e deloc plictisitoare, e efervescentă, e plăcută, e… diversă. Să vină deci spre ceea ce scriu eu fără prejudecăţi, atît mi-aş dori. Iar cărţile mele sper că vor vorbi mai bine despre mine, scoţîndu-mă din situaţia neplăcută de a încerca să conving pe cineva care n-a citit un rînd din ce-am scris că sînt un scriitor bun.

LIBRIS:RO: Dacă nu aţi scrie, cum altfel v-aţi elibera de “chemarea muzelor”?

Făcînd teatru, din postura de regizor. De altfel, e ceva ce am început deja să fac, am debutat chiar anul ăsta ca regizor, cu un spectacol la Teatrul Naţional din Iaşi, după piesa Prăpădul, a scriitorului maghiar Attila Bartis. Sigur însă că, pînă la urmă, şi regia e tot un mijloc de a spune poveşti, de a-ţi spune propriile poveşti. Vedeţi deci că nu atît muzele mă cheamă sau mă îndeamnă la preocupările pe care le am, cît nevoia de poveste. Nevoia mea, nevoia celorlalţi. Şi, din fericire, cred că omul va rămîne întotdeauna cu necesitatea asta, o necesitate vitală, aş spune. Indiferent de forma, de mijlocul prin care povestea se va exprima.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *