Ultima frontiera

30/09/2013

Acum un an am citit prima oară o carte despre NED (near death experiences –sintagmă tradusă în românește ca: experiențe în pragul morții –EPM sau experiența morții iminente EMI), semnată de un filosof absolvent al Universității Oxford, Chris Carter. În acel volum se căutau o serie de explicații pentru aceste EPM-uri și se pleda pentru o perspectivă conform căreia așa zisele viziuni și trăiri ale pacienților aflați în moarte clinică sau în anumite situații amenințătoare de viață (cum ar fi secundele de dinaintea unui accident de mașină) nu puteau fi înțelese într-o perspectivă pur materialistă, ci doar într-o perspectivă dualistă, care accepta conștiința ca distinctă de creier și de planul material. Chris Carter ajungea însă la această concluzie, evidențiind insuficiența explicativă a perspectivelor psihologiste, materialiste care căutau să reducă EMI la proiecții interioare și la dezechilibre în circuitele cerebrale. Cu alte cuvinte, strategia lui Carter era una mai degrabă filosofică, teoretică, decât științifică, experimentală: pledoaria lui pentru dualism avea la bază inferența la cea mai bună explicație (o teorie care explică mai bine și mai cuprinzător un fenomen este mai acceptabilă), mai degrabă decât probe pozitive în acest sens. Tocmai de aceea mi s-a părut interesant să citesc volumul ULTIMA FRONTIERĂ,  semnat de Sam Parnia, um medic preocupat de abordarea EMI și a problemei conștiinței cu mijloace științifice.

Fascinat din perioada studenției de relația minte-corp, de tranziția fulgerătoare de la starea vie, conștientă la starea de comă profundă și de moarte, Sam Parnia a căutat, nu fără dificultăți să investigheze EMI și să sublinieze legitimitatea și mizele importante ale cercetării unei asemenea problematici. La o examinare teoretică și a literaturii în domeniu, Sam Parnia a constatat că primele studii serioase despre EMI au apărut de abia în anii 70, deși EMI erau fenomene consemnate din cele mai vechi timpuri (chiar și căpitani de vas din secolul XVIII sau alpiniști de secol XIX mărturisiseră că au trecut prin astfel de experienței). De asemenea, EMI par să fie fenomene transculturale în care apar, așa cum sugera și Chris Carter de altfel, o serie de elemente recurente: experiențele extracorporale, ființe de lumină, stare de pace deplină etc.

Explicațiile găsite de Parnia pentru EMI sunt grupate în 3 categorii: cele materialiste care sugerează că EMI sunt de fapt halucinații rezultate în urma dezechilibrelor fizico-chimice suferite de creier în situații extreme datorate hipoxiei, hipercapniei (creșterea cantităților de CO2 din sânge), secreției masive de endorfine sau descărcări electrice similare crizelor de epilepsie. Cea de-a doua categorie a explicațiilor, de natură psihologică sugerează că EMI reprezintă o proiecție inconștientă a minții ca un mecanism de apărare și de eliberare a stresului în fața anticipării morții în vreme ce teoriile transcendente sugerează că EMI sunt urmarea eliberării conștiinței, o entitate nonmaterială de corpul fizic. Căutând să examineze potențialul fiecăreia din aceste teorii, Sam Parnia s-a gândit să pună la punct un studiu științific la spitalul Southampton, prin care, examinând pacienții care au trecut printr-un stop cardiac și au supraviețuit (adică au intrat în moarte clinică) să identifice frecvența apariției EMI, natura EMI și să testeze posibilele cauze. Studiul desfășurat pe o durată scurtă de timp și pe un eșantion redus de pacienți nu a evidențiat diferențe semnificative în ceea ce privește nivelurile de oxigen și dioxid de carbon între grupul de studiu (cei care au declarat că au trăit EMI) și grupul de control (cei care nu au trăit EMI) ceea ce nu susține prea mult teoria materialistă (pe lângă asta, materialiștii trebuie să descurce și următorul paradox: dacă EMI apar într-o stare cerebrală de colaps și hipoperfuzie sanguină, cum de aceste experiențe sunt totuși structurate și coerente, caracter care ar solicita practic resurse pe care creierul nu le are la momentul respective). Orientarea religioasă s-a dovedit de asemenea irelevantă iar faptul că și copii de școală primară au trăit EMI ridică suspiciuni în ceea ce privește teoriile psihologiste. În privința teoriilor transcendente, Parnia a căutat să le probeze apelând la un truc ingenios: dacă în timpul EMI, pacienții trăiesc o decorporalizare efectivă, ridicându-se, prin conștiința lor deasupra propriului trup, amintindu-și tot felul de detalii din sala de operație, atunci ar putea să recunoască detalii plasate intenționat de cercetători (precum panouri pictate , cu imagini care devin vizibile doar din tavan).

Așa cum recunoaște însă chiar autorul, modesta sa investigație a fost plină de imperfecțiuni și s-a desfășurat pe un eșantion mult prea mic pentru a putea fi considerată relevantă. De aceea, Parnia a demarat un studiu mai amplu – povestea acestui studiu este schițată și în carte și cuprinde motivațiile autorului și eforturile sale de a obține finanțări serioase pentru o investigație de proporții (așa cum chiar autorul sugerează multe companii și-au exprimat admirația și fascinația pentru problematica abordată de Parnia dar nu au fost dispuse să ofere bani în sprijinul ei… în fond, moartea nu pare să fie o chestiune prea rentabilă). Parnia subliniază de asemenea și dificultățile metodologice pe care le are de înfruntat un astfel de studiu, atâta timp cât cercetează experiențe pe deplin subiective, în care neuroștiința poate doar să surprindă activitatea cerebrală în timpul unor astfel de experiențe, fără să se pronunțe în ceea ce privește natura și cauzalitatea fenomenelor.

Parnia pare să accepte nivelul primitiv al explicațiilor științifice care vizează conștiința, sugerând că mai este nevoie încă de mult timp până când știința va reuși să dobândească instrumentele și limbajul necesar abordării acestui câmp de investigație (teoriile care au ca referință creierul par să fie insuficiente, astfel că oamenii de știință sunt nevoiți să ia în serios modelele cuantice sau cele în care conștiința e tratată ca o entitate ireductibilă).  La momentul în care a scris această carte (undeva după anii 2000), studiul de proporții al lui Parnia era de abia la început. Asumând seriozitatea și rigorile metodologice ale demersului său, autorul nu dezvăluie așadar rezultatele acestui al doilea studiu, până nu îl finalizează, spre dezamăgirea cititorilor. Volumul este însă interesant ca o minibiografie a unui proiect de cercetare, ca o panoramă a provocărilor pe care o problemă atât de veche și atât de cunoscută le are de înfruntat în vederea operaționalizării ei ca materie de studiu  științific riguros. Nu în ultimul rând, Parnia pare să sugereze că găsirea unor explicații pentru EMI și pentru natura conștiinței în general ar trebui să devină o prioritate a medicinii, pentru a putea găsi măcar o consolare, pentru a reduce anxietatea și suferința psihologică a celor care sunt afectați de boli incurabile – când medicii nu mai pot trata și nu îi mai pot salva pe pacienți, ei ar trebui măcar să le calibreze așteptările și de ce nu, să le dea răspunsuri întemeiate (așa cum, deocamdată doar preoții pot să o facă) despre ceea ce îi așteaptă la trecerea… ultimei frontiere.

ULTIMA FRONTIERA – Sam Parnia, Editura Humanitas, 2013

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *