Tatal celuilalt copil

24/10/2013

Încă de la întemeierea psihologiei  ca disciplină și mai apoi, după evoluția geneticii a persistat o dispută longevivă între cei care pledau pentru importanța mediului și a influențelor externe în modelarea personalității umane și cei care privilegiau fondul genetic în aprecierea felului în care copilul își va cristaliza identitatea ca adult. Desigur, între pozițiile extreme, ale avocaților externalismului și cele ale avocaților internalismului, s-a ajuns, în timp și la perspective mai ponderate care au acceptat dubla condiționare a evoluției psihice umane. Disputa s-a mutat însă, în cele din urmă  de la nivel principial, la un nivel al gradelor: care dintre condiționări, fondul personal sau fondul socio-educațional au o importanță mai semnificativă în determinarea transformării din copil în adult? Parinoush Saniee, autoarea celei mai traduse cărți iraniene a deceniilor recente, propune în ultimul său roman tradus de Editura Polirom, o pledoarie-avertisment vis-à-vis de impactul covârșitor pe care relațiile încâlcite din interiorul unei familii îl pot avea pe termen lung asupra copiilor.

Nu vorbim însă de o situație perfect transparentă care să exploateze o serie de clișee familiare publicului larg – Parinoush Saniee nu ne introduce într-o familie în care să se simtă pe deplin o natură tiranică și abuzivă a raporturilor între membrii ei. În fond, de mai bine de 100 de ani, literatura a găsit inspirații standard în grupuri sociale primare măcinate de dezechilibre explicite precum alcoolismul, violența domestică, dezbinarea etc pentru a evoca suferința și destinele catastrofice pe care acestea le lasă în urmă. Fără să apeleze la asemenea locuri comune, autorea de origine iraniană ne introduce într-un cadru mai moderat: o familie orientală modernă în care tatăl se dedică susținerii financiare și sociale a familiei iar mama, departe de a fi doar o figură supusă, decorativă, participă la rândul ei activ la formarea și supravegherea evoluției membrilor ei. Tradiția islamică își face însă simțită prezența, în doze mai moderate însă, în ceea ce privește distribuția rolurilor de gen: tatăl este privit ca autoritatea supremă, sfidată însă din când în când de intervențiile protectoare ale mamei. Ceea ce explorează cu finețe Parinoush Saniee este felul în care imaginea părintelui asupra propriilor săi copii devine factorul propulsiv al evoluției acestora, devine patul procustian în care se modelează aspirațiile și universul lor interior. Astfel, Arash, unul dintre băieți este privit drept băiatul deștept, studios, politicos iar comportamentele sale capătă valențele obsesive ale ispășirii unei condamnări la excelență. La celălalt pol se află Shahab, băiatul din perspective căruia sunt narate aproape toate întâmplările: considerat un prostănac naiv (este memorabil momentul în care Shahab retrăiește revelația faptului că a fi prostănac nu e neapărat o calitate), un înapoiat pentru că nu vorbește la vârsta de 4 ani, Shahab preferă să protesteze printr-o tăcere încăpățânată față de indignările și resemnarea tatălui său în fața faptului de a avea un fiu retardat, defect. Pentru tatăl lui Shahab, lucrurile sunt simple: unii sunt deștepți, alții sunt proști, iar oamenii nu pot transcende aceste categorii. Mai mult decât atât, oamenii par să merite afecțiunea și respectul părinților doar în măsura în care se regăsesc în categoria câștigătoare.. Nu de aceeași părere este însă mama lui Shahab, cea care își iubește necondiționat copilul și îi este cel mai apropiat complice atunci când acesta își exprimă furia. Căci Shahab, în ciuda tăcerilor sale, ascunde o sensibilitate adâncă și suferă de pe urma răcelii tatălui său, de pe urma chinului la care îl supun ceilalți copii sau rude și e adesea gata să treacă la tot felul de răzbunări periculoase pentru a-și exprima, altfel decât verbal, aversiunea față de cei care îl subestimează. Când însă mama lui Shahab va fi nevoită să plece pentru o perioadă iar băiatul va rămâne alături doar de tatăl său conflictul surd dintre cei doi va escalada rapid spre consecințe nebănuite, în care ostilitatea și adversitatea vor duce chiar până aproape de renegare filială. Cât de ușor, vor putea reamarca cititorii, ar fi pentru Shahab să vorbească (protagonistul romanului e însoțit aproape permanent de vocile prietenilor săi imaginari). Doar că el nu vrea să o facă în fața celor care îi trădează încrederea, care ar face paradă din asta, care ar vedea în asta un act demonstrativ care să confirme o etichetă. La fel ca Shahab însă și alți copii (fie că sunt prieteni sau frați ai lui Shahab) vor dovedi, pe măsură ce va trece timpul, că sunt toți victime ale tentativelor de modelare rigide… dacă sunt victime irecuperabile, vă rămâne să descoperiți.

Iranul din romanul lui Parinoush Saniee este discret dar își face simțită atmosfera, dominată de tradiția islamică, prin câteva elemente convingătoare: emanciparea feminină în forma minciunilor fără cusur și a fugitului de acasă, îndrăgostiți care își trăiesc amorurile în spații insalubre, sub ochiul vigilent al temutei komite (poliția moravurilor), autoritarismul și cenzura emoțională își fac și ele simțite prezența. Dar dincolo de această țesătură culturală locală în care e cufundată povestea autoarei iraniene, romanul transmite un mesaj cel puțin la fel de valabil și pentru societățile occidentale: neglijența comunicării emoționale și  fisurează lent și ireversibil chiar și o familie stabilă și unită.

Va asteptam impresiile voastre la Clubul de Lectura de la Libraria St O Iosif, VINERI 25.10.2013, incepand cu ora 18!

TATAL CELUILALT COPIL – Parinoush Saniee- Editura Polirom, 2013

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *