Filip Florian: Fiecare om are un loc vulnerabil, unde, daca va fi atins o singura data de otrava buna a lecturii, va ramane pe veci bolnav de citit.

24/02/2014

Sunteţi curiosi să aflaţi cum arată biblioteca unui scriitor? Câte volume conţine? Care este cartea, din biblioteca personală pe care o îndrăgeşte cel mai mult? Sunteţi curios să aflaţi ce cărţi şi-au propus scriitorii români să citească în perioada următoare? Vă doriţi să aveţi în biblioteca proprie cărţi cu autograful autorului?

Începând din 01.02.2013, Libris propune  proiectul Lumea cărţilor din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanţi scriitori români ai momentului. Scriitorul care isi dezvăluie, în luna martie din 2014, relația sa cu lectura și biblioteca personală  este… FILIP FLORIAN!


LIBRIS.RO: Sunteţi bibliofil? Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conţine? Care este cea mai valoroasă carte pe care o aveţi în bibliotecă? Care este cartea, din biblioteca personală, pe care o îndrăgiţi cel mai mult? De ce?

 

FILIP FLORIAN: Bibliofil, în sensul de-a avea în casă rarități nemaipomenite, mi-aș dori să fiu, dar nu sunt, fiindcă asta presupune foarte mulți bani. Cunosc oameni care au asemenea cărți și care cheltuie enorm pentru ele. Am și eu câteva lucruri deosebite în bibliotecă, moștenite de prin familie, în rest am cărți ca toți oamenii, cumpărate din librării. N-am stat să număr niciodată cîte volume stau pe rafturi, dar presupun că s-au strîns sute, poate mii. Oricum, biblioteca mea e ruptă în două, fiindcă în 1998, când m-am mutat pentru câțiva ani la Sinaia, am luat cu mine cam două treimi din cărțile pe care le aveam atunci și acestea au rămas acolo, în casa bunicii mele. Între timp, biblioteca de la București a tot crescut. Din fericire, mai ales din partea familiei mamei, fiind o familie de filologi, de literați,  au rămas lucruri valoroase – de exemplu bunicul mamei, Scarlat Struțeanu, ginerele lui Slavici, era un critic literar important între războaie, bun prieten cu Rebreanu, Minulescu, Ion Barbu și alții, deci am chiar și ediții princeps de la diverse volume ale acestora, cu dedicații către el. De pildă, am exemplarul cu numărul 28 din romanul ”Ion”, al lui Rebreanu; era o modă atunci ca exemplarele de la 1 la 100 să fie tipărite pe hârtie de mătase – asemenea exemplare aveau alt preț și erau rarități încă de la apariție. Ulterior, tirajul de librărie nu mai beneficia de numerotare.

Altfel, mi-e greu să aleg o singură carte pe care o îndrăgesc, ierarhiile personale se modifică oricum în timp. Am avut parte de o bucurie uriașă, de care îmi amintesc aproape fizic, când eram în clasa a X-a, în 1984, când bunicul meu a decis să-mi dăruiască o ediție de opere complete ale lui Tolstoi, îmbrăcată în carton-piele verde închis, cam 20 de volume. Tânjeam de mult după această ediție, așa că atunci când bunicul mi-a spus senin: știi ce, când o să treci pe aici poți să iei cărțile lui Tolstoi, parcă mi-a căzut cerul în cap de bucurie.

 

LIBRIS.RO: Cât timp alocaţi zilnic lecturii? Ce vă place să citiţi? Ce cărţi v-aţi propus să citiţi în perioada următoare?

 

FILIP FLORIAN: Din păcate citesc exact așa cum scriu: în salturi. Nu am un program, îmi doresc de-o viață să-l am, și în scris, și în citit, dar firea mea nu se potrivește deloc cu rigoarea, oricât am încercat să mă dresez. Uneori mă fură câte o carte și nu mai fac nimic altceva toată ziua. Ultima carte care m-a acaparat complet e ”Dulcele bar”, a lui JR Moehringer, aparent un volum de mărturii, dar în realitate un roman pur-sânge, formidabil. Am citit-o în câteva zile, cu o plăcere cum de mult n-am mai trăit. Alteori, am zile cand nu citesc deloc. Acum citesc ”Detectivii sălbatici”, de Roberto Bolano.

 

LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?

 

FILIP FLORIAN: Discuția trebuie purtată pe două planuri: există percepția mea și a celor de aici, de acasă, care ne cunoaștem foarte bine scriitorii și există percepția celor de afară, de peste granițe, care se leagă vrând-nevrând de felul în care e văzută România, de faptul că românii au mai degrabă o faimă rea. Iar aceste păreri din urmă atârnă ca niște mici sau mari pietre de moară de gâtul autorilor români. Am umblat în ultimii ani destul de mult și am constatat că pentru străini contează în primul rând faptul că ești din România, iar asta, din păcate, nu dă prea bine. Când intră într-o librărie, cititorul occidental, dacă vede și răsfoiește o carte semnată de un autor român și apoi o carte semnată de un autor suedez, pot să bag mâna în foc că în proporție de 99% o va cumpăra pe cea semnată de autorul suedez sau belgian sau ceh. E vorba de imaginea și prestigiul unei țări, ale unei culturi în ansamblul ei. Dacă, de exemplu, câțiva scriitori dintr-o țară au succes în timp, în decenii și decenii, pe o piață culturală, atunci orice alt scriitor valoros din acea țară are din start o credibilitate mare datorită predecesorilor. Din păcate, literatura română e foarte puțin cunoscută – clasicii noștri sunt complet neștiuți – poate doar niște specialiști în literatura estului, un soi de savanți ciudați, să fi auzit despre ei. Nici măcar editorii mari nu știu cine este Slavici sau Rebreanu. Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la începutul primului război mondial și abia acum va apărea în Germania. pentru prima oară, Pădurea spânzuraților. Vă dați seama? E de necrezut așa ceva, e un adevărat cumplit de trist.

Normalitatea e încă departe în materie de traduceri din literatura română. Ea va fi atinsă abia atunci când editorii serioși din Occident, doar auzind că se fac valuri în jurul unui autor și a unei cărți, să devină curioși în mod automat, să vrea să citească fragmente și, strict pe criterii literare, să publice un titlu sau altul. Din nefericire, cunosc editori care au fost cuceriți de cărți extraordinare de la noi, dar n-au putut să-și convingă patronii să le publice, doar pentru că autorii sînt din România, deci greu vandabili.

 

LIBRIS.RO: Ce le putem transmite tinerilor care nu citesc, şi nu numai tinerilor, pentru a-i face să prindă drag de carte, de lectură?

 

FILIP FLORIAN: Cred că e suficient să dea de două-trei cărți care să îi topească. La fel ca în povestea cu călcâiul lui Ahile, fiecare om are un asemenea loc vulnerabil, unde, dacă va fi atins o singură dată de otrava bună a lecturii, va rămâne pe veci bolnav de citit, în sensul bun, firește. E nevoie de foarte multă grijă pentru asta și, din păcate, școala nu ajută cu nimic, acolo se exersează mai degrabă o alungare a tinerilor de la citit: se face totul obligatoriu, cu aceiași autori pe care oamenii de azi aproape nu-i mai înțeleg. Nu spun că nu trebuie parcurși clasicii, dar trebuie venit mai la zi cu manualele. Când un elev va da de-un autor care respiră aerul lumii de azi, cu siguranță va fi cucerit mai ușor, după care, zic eu, acel elev va vrea să citească tot mai mult. Dacă noi tot umplem capul tinerilor cu pașoptiștii, mă îndoiesc că ei vor alege lectura internetului și cluburilor.

 

LIBRIS.RO: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteţi spune pentru a-i determina să vă lectureze cărţile? Cum îl recomandă Filip Florian pe Filip Florian?

 

FILIP FLORIAN: N-am să o fac. Eu am în continuare așa, un soi de uimire când aud că cineva își irosește timpul citind ce am scris eu, așa că n-am să încerc să conving pe nimeni. Scrisul e un amestec nemaipomenit de bucurie, mâhnire și îndoială, un șir de dezamăgiri, speranțe și iluzii, totul pe un fond de singurătate uriașă. Ce se întâmplă în afara acestei imense singurătați pare din altă piesă, nu mai poți cuprinde cu mintea. Tu, ca autor, acolo ți-ai dat sufletul și energia, cât ai scris, restul parcă e străin, chiar cartea, atunci când e tipărită, nu mai e a ta, soarta ei e independentă de tine. Cîtă vreme lucrez la un roman, cîțiva ani, arăt fragmente doar familiei și unor prieteni foarte apropiați, oameni pe care îi văd clar in fața ochilor. Imaginația mea nu poate merge până la necunoscuți care într-un oraș sau altul intră într-o librărie, cumpără o carte cu numele meu pe copertă și apoi citesc în casele lor… pentru mine e o mirare uriașă că se întâmplă asta.

 

LIBRIS.RO: Dacă nu aţi scrie, cum altfel v-aţi elibera de “chemarea muzelor”?

 

FILIP FLORIAN: Sunt un mare antitalent în desen, dar mie îmi place să desenez, îmi pot pierde ore întregi. Realizez că sunt o cizmă, dar faptul că fac asta cu plăcere e mare lucru.  În privința muzicii, frații mei râd de se prăpădesc de câte ori îndrăznesc să cânt ceva, mă roagă să cânt doar ca să se distreze. Scrisul îmi ajunge cu vârf și îndesat, n-am nici o relație cu muzele.

Interviu realizat de Loredana Tudor si Sever Gulea pentru www.libris.ro

 

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *