La noi, când vine iarna

03/03/2014

După ce citisem recent impresionantul volum, atât de riguros documentat al lui Dorin Liviu Bîtfoi, o adevărată enciclopedie povestită despre România anilor 50, nu prea mă gândeam că o să revin, atât de curând, asupra acelei perioade din istoria țării noastre. Totuși, descoperind romanul semnat de Mircea Diaconu, republicat, după mai bine de 30 de la prima apariție, de către Editura Polirom, am devenit suficient de curios să purced spre lectură, în ciuda faptului că acțiunea este proiectată undeva în vremea obsedantului deceniu.

Deschizând cartea lui Mircea Diaconu, cititorii vor descoperi un roman cât se poate de cuceritor, nu atât un roman care să înspăimânte prin demascarea  grozăviilor din epocă, nu un roman care să aducă lacrimi în ochii cititorilor prin poretretizarea unei societăți sluțite de ambițiile comunismului, nu un roman în care să se depene lent și dureros mărturia unor supraviețuitori exponenți ai galeriei memorialului durerii. Nu e vorba nici de un roman care să facă tânăra generație să exclame, cu neîncredere când e pusă în fața unei lucrări care se petrece într-o perioadă care le e străină: “asta e mai degrabă imaginația scriitorului, decat o realitatea asa cum a fost”.  E vorba de un roman în care autorul asumă și desfășoară convingător o perspectivă originală, inedită (aceea a unui băiețel dintr-o familie românească rurală din perioada anilor 50) adică o perspectivă naivă, a unui inocent nepervertit într-o perioadă tulbure în care oamenii sunt împărțiți de regim, cu voie sau fără de voie, în două categorii: călăi triumfători și victime spulberate.

Romanul relatează experiențele unui asemenea băiețel pe tot parcursul unui an, într-o localitate de la țară nenumită, din vremea obsedantului deceniu. Protagonistul romanului lui Mircea Diaconu  este, după propria sa caracterizare, neserios, uituc, dar, așa cum vor descoperi cititorii atât de curios și de plin de imaginație încât gândurile, ideile sale par sa umple paginile de la sine fara prea mult efort. El trăiește într-o comunitate mică (undeva la “trei trenuri depărtare”), într-o familie unită, dominată de ritualul reunirii din preajma marilor sărbători, când liota de unchi și de mătuși umple casa și îi face pe membrii familiei să mănânce chiar și la… mașina de cusut, o familie în care e ceva obișnuit ca nimeni să nu sufere (decât de măsele), în care reperele valorice și obiceiurile cotidiene par neschimbate si nealterate de miscarile timpului.

Personajul lui Mircea Diaconu trăiește surprizele și bucuriile copilăriei: merge la colindat, se joacă în livadă, folosește telefonul improvizat alături de fratele său, se dă cu bicicleta la miezul nopții în pijamale,  numără cocorii sau își imaginează drăcușori șchiopi din pădure sau omuleți de sub pat. Familia sa  nu e ocolită de persecuțiile și suspiciunile epocii, astfel că băiețelul din povestea lui Mircea Diaconu asistă, fără să înțeleagă prea mult, dar fără să fie indiferent la drama pe care urmează să o sufere rudele sale, atunci când tatălui îi este înscenată o pretinsă colaborare cu partizanii din munți, este arestat iar mama și bunicii ajung să fie priviți cu dezaprobarea “cuvenită” dușmanilor poporului. Printre toate năzdrăvăniile și proiecțiile imaginare pe care personajul narator le relatează cu candoare, printre aventurile trăite alături de fratele Sandu sau de Alunița (fetița cu cercei de ață), se simte, discret dar neîndoielnic, aerul amar și amenințător al epocii: fie în remarcile unei rude (Dumnezeu nu mai există de la 23 august), fie în partizanii pe care îi visează atunci când protagonistul are coșmaruri, fie că e vorba de “străinii” din primărie care apar imediat după apariția zvonurilor despre activitatea luptătorilor din munți, fie că e vorba de milițianul satului (a cărui meserie e să nu te creadă nu doar atunci când îi reciți timid tabla înmulțirii, dar nici măcar atunci când dai bună ziua), fie că e vorba de stări meteorologice (o vreme în care obosești ușor și umblă bolile) sau chiar de evenimentele astronomice (o eclipsă în care are loc o întâmplare cheie pentru evoluția familiei). Desigur, nici iarna cu care debutează romanul lui Mircea Diaconu nu este străină de valențe simbolice: un anotimp în care nimeni nu mai merge țanțoș și oamenii sunt mai buni, un anotimp în care frigul și greutatea nămeților, a febrelor de sezon sunt însoțite de întregirea familiei, de bomboane fondante și jucării de pluș, un anotimp în care înfricoșătorul și seducătorul se amestecă inevitabil oglindind amestecul experiențelor   inocente ale copilăriei protagonistului cu tulburătoarele tragedii istorice.

Dar romanul lui Mircea Diaconu nu devine nici o clipă demonstrativ și moralizator, creatorul experimentat nu renunță la partitura personajului inocent pe care o joacă. Tocmai de aceea La noi, când vine iarna rămâne o apariție inedită și interesantă, în care dramele și dificultățile epocii se insinuează, se conturează cât se poate de discret. Romanul lui Mircea Diaconu abordează așadar,  cu delicatețe și nostalgie un deceniu stigmatizat,  intr-o lucare care reușește să filtreze gravitatea și copleșitoarele suferințe ale timpurilor prin preocupările și ludicul unei etape biografice universale. E un roman fără vârstă despre copilărie și virtuțile ei protectoare, despre maturizările precoce și necesare dar nu neapărat pe deplin traumatizante.

Vă așteptăm pe 7.03.2014, la ora 18, la Librăria Șt.O.Iosif la lansarea romanului lui Mircea Diaconu: LA NOI CÂND VINE IARNA. Participă autorul și cadrele didactice de la Facultatea de Litere a Universității Transilvania Brașov: Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuș, Ruxandra Ivăncescu.

LA NOI, CÂND VINE IARNA – Mircea Diaconu – Editura Polirom, 2013

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *