Carnage

23/05/2014

CapturePe măsură ce înaintăm în vârstă pasiunile noastre , în cazul în care le aprofundăm de-a-lungul anilor, par să nu ne mai aducă satisfacțiile de altădată. Acest lucru este normal. Asta mi s-a întâmplat (și încă mi se întâmplă) și mie în legătură cu cele două mari pasiuni ale mele: muzica și filmul. Dar dacă în muzica încă mai reușesc să găsesc sunete și compoziții care să mă impresioneze la film e din ce în ce mai greu. Cu cât vizionezi mai multe filme cu cât factorul surpriză începe să dispară iar monotonia și sentimentul de deja-vu încep să se instaleze. Totul devine previzibil iar după 20-30 de minute dintr-un film poți anticipa , cu o acuratețe destul de bună, ce urmează să se întâmple și care va fi deznodământul poveștii; mai ales în filmele Hollywoodiene care par croite toate după același calapod. Totuși din când în când mai dau peste o surpriză care îmi reamintește de ce iubesc filmele. O astfel de surpriză mi-a fost produsă de către un film micuț și fascinant numit “Carnage” – poate nu întâmplător regizat de unul din preferații mei: Roman Polanski. Adaptat după o piesă de teatru a Yasminei Reza, filmul lui Polanski păstrează pe peliculă o atmosferă teatrală , cu decor neschimbător și un joc actoricesc uneori exagerat.

“Carnage” ar mai fi putut fi numit , în opinia mea, Cum să faci din țânțar armăsar, pentru că pleacă de la o premisă foarte banală și atinge niște proporții inimaginabile. Primul cadru este unul de depărtare și ne arată doi băieței pe un teren de joacă care se împing și par a intra într-o altercație minoră. Banal! În cadrul imediat următor îi avem pe părinții celor doi băieți: Alan și Nancy Cowan (Christoph Waltz și Kate Winslet), aflați în vizită la Michael și Penelope Longstreet (John C. Reilly și Jodie Foster), pentru a încerca să rezolve situația, pe care ei o cred a fi una extrem de gravă. Se pare că altercația dintre cei doi băieți s-a lăsat cu câteva zgârieturi și vânătăi. Deși la început cele doua cupluri par să se înțeleagă realizând “gravitatea” incidentului, discuțiile generate de această întâmplare scot la iveală ce e mai rău din fiecare transformând totul într-un adevărat “carnagiu”. Astfel , pe măsură ce cele două familii încep să dea din casă, aflăm detalii intime și picante din viața fiecăruia; Penelope este o activistă a democrației și a drepturilor omului în timp ce soțul ei Michael este un bădăran foarte mulțumit de societatea în care trăiește, Alan este un avocat cinic obsedat de munca sa (telefonul său care sună în cele mai inoportune momente devine un laitmotiv al filmului) iar Nancy nu reușește prea bine să se împace cu acest lucru. Cu excepția primului și ultimului cadru, tot filmul se petrece în apartamentul familiei Longstreet iar actorii se mișcă și vorbesc precum pe o scenă de teatru. În urma discuțiilor extrem de spumoase și de imprevizibile ne dăm seama că altercația băieților este o nimica toată pe lângă măcelul de cuvinte și acuze pe care părinții lor l-au creat. Ultimul cadru oferă o morală scurtă și pertinentă acestei povesti despre paranoia socială instalată în sufletul și mintea celor ce confundă democrația cu o lume utopică. Cât despre Polanski? Acesta este în mare formă , demonstrând încă o dată că se simte cel mai confortabil atunci când face filme în spații mici și închise, “Carnage” oferind o reminescență a celebrei “trilogii a apartamentului” (“Repulsion”, “Rosermary’s Baby” și “The Tenant”) pe care regizorul a realizat-o în anii ’60 – ’70. Pe lângă omagiu adus propriilor sale filme Polanski mai amintește , prin felul în care a realizat și dozat această peliculă, și de celebrul “Șarmul Discret al Burgheziei” (al maestrului suprarealismului în cinema Luis Bunuel) prin faptul că personajele nu reușesc să părăsească apartamentul , deși își doresc acest lucru. Diferența este că Polanski ne oferă și motivele pentru care plecarea nu se poate realiza. O altă alăturare evidentă ar fi cea față de “Cui i-e Frica de Virginia Woolf”, mai ales prin dialogul spumos și prin paranoia , apărută aparent de nicăieri, ce pune stăpânire pe personaje.

Statutul de fugar al lui Polanski (la sfârșitul anilor ’70 a fost acuzat de hărțuirea sexuală și violarea unei minore, motiv pentru care și în ziua de astăzi riscă extrădarea și arestul dacă părăsește Franța sau Elveția – singurele țări care îi oferă protecție) nu i-a permis să filmeze în New York (acolo unde se petrece piesa de teatru a Yasminei Reza) așa că a folosit un apartament din Paris dar adevărul este că locația chiar nu contează în acest film. Povestea este universală iar amenințarea nebuniei în numele protecției sociale ne paște pe toți.

Cu Roman Polanski ne vom întâlni pe data de 13 iunie 204, la ora 20:00, la librăria Șt. O. Iosif când vom proiecta filmul “Tess”. Intrarea este liberă!

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *