Cineva m-a întrebat de curând „dintotdeauna ai fost așa snob în filme?”. Nu mă consider un snob în materie de cinema doar că odată cu trecerea timpului , dacă ești pasionat și nu rămâi la stadiu de privitor, dorința de aprofundare și de descoperire crește până când ajungi în punctul când nu te mai satisface intelectual o poveste lineară, situații previzibile, scene de acțiune spectaculoase (pe care le vezi și le uiți), muzică aleasă în funcție de natura scenei (romantică, tensionată, tristă etc) – cu alte cuvinte cinema „mură-n gură”. Asta nu înseamnă că-mi neg primii ani de văzut filme proaste și foarte proaste (ce-i aveau ca protagoniști pe Chuck Norris, Steven Seagal, Eric Roberts sau Don „The Dragon” Wilson) sau anii ce au urmat când devoram blockbusterele, producțiile hollywoodiene, dar mai ales filmele de oscar denumite generic de publicul de la noi „filme bune” sau „filme faine”. Am stat mulți ani de zile în zona „filmelor bune” și asta m-a ajutat să-mi creez fundația pentru filmele de artă și filmele non-americane. Odată ce ai prins gustul filmelor de artă e greu să te mai întorci. Mai îmi arunc însă ochiul și acum peste producțiile de oscar pentru că totuși , fie că ne place sau nu, America este Mecca filmului iar în sistemul hollywodian mai sunt încă mulți regizori buni sau foarte buni. Unul dintre ei este David Fincher. Relația mea cu David Fincher este una foarte veche întrucât a fost unul din primii regizori pe care am început să-i recunosc după nume și mai ales după stil. Stilul lui David Fincher este unul foarte recognoscibil; făcând parte din generația MTV (cineaști care și-au început cariera regizând videoclipuri muzicale) Fincher folosește multe tăieturi, fast-forward și narațiune alertă. Din geniul lui creativ au apărut capodopere precum „Fight Club” sau „Se7en”. Și tot din geniul său a apărut și „Strania Poveste a lui Benjamin Button”, un film languros, estetic și cât se poate de cuminte despre (ne)sincronizarea iubirii și dorul de ducă.
Atipic pentru stilul lui Fincher, „Strania Poveste a lui Benjamin Button” este o poveste clasică de dragoste adaptată după nuvela cu același nume semnată de marele prozator american F. Scott Fitzgerald. Filmul narează viața lui Benjamin Button (Brad Pitt), un băiețel orfan din New Orleans cu o imaginație bogată și un suflet tandru. Deși din punct de vedere mental viața lui Benjamin se desfășoară cronologic atunci când vine vorba de corp natura, sau Dumnezeu, are un alt cuvânt de spus. Astfel Benjamin Button se naște un bătrânel cu minte de copil ce întinerește pe măsură ce înaintează în vârstă. Acest nemaiîntâlnit fapt stârnește rumoare în New Orleans , de altfel capitala superstițiilor, atrăgând asupra băiețelului o atenție pe care nu și-o dorește. Benjamin nu dorește altceva decât să trăiască o viață normală , ca toți ceilalți copii, însă soarta are alte planuri. Toate pățaniile și întâmplările sale sunt ieșite din comun și poartă semnul extraordinarului: călătorește încă de la o vârstă fragedă, întâlnește tot felul de oameni carismatici și are parte de experiențe pentru care mulți ar da orice să le trăiască. Bineînțeles că nici iubirile lui Benjamin Button nu vor fi simple. Faptul că la vârsta adolescenței aspectul său este al unui om de 50 de ani îl împiedică să cunoască iubirea alături de o fată îmbujorată dornică să exploreze această lume tainică. În schimb îi oferă oportunitatea să-și aline dorurile în brațele unor femei mature, versate ce-l pot învăța mult mai multe despre viață decât fetișcanele din cartierul său natal. Adevărata suferință a condiției sale o va afla însă abia când va realiza că fata cu care a crescut și pe care o iubește sincer nu poate fi a sa. Daisy (Cate Blanchett) îl iubește și ea pe Benjamin, însă drumurile vieții sale de balerina o duc pe alte căi iar pe măsură ce ea îmbătrânește el devine din ce în ce mai tânăr și mai chipeș, făcând ca dragostea lor să fie aproape imposibilă.
Mai mult ca orice „Strania Poveste a lui Benjamin Button” ne învață să iubim; să iubim în cel mai profund și mai spiritual mod posibil întrucât dragostea fizică este prezentată ca un lux pentru personajele damnate ale filmului. Firea tandră și gentilă a lui Benjamin Button naște stări conflictuale în abordarea cinematică a spectatorului: pe de-o parte simțim revoltă că unui asemenea om nu-i este dat să cunoască iubirea dar pe de altă parte natura sa înțelegătoare ne face să-i acceptăm soarta, acceptând în același timp truismul că viața nu este corectă și aproape niciodată roz.
Cu o altă adaptare celebră ne vom întâlni pe data de 12 septembrie , la ora 20:00, la librăria Șt. O. Iosif, când vom viziona „Zorba Grecul’, ecranizare după binecunoscutul roman al lui Nikos Kazantzakis. Intrarea este liberă!
