1989

02/12/2014

1989Zici 1989 și te gândești imediat la Revoluție, la răsturnarea (dez)ordinii comuniste, la eroi, martiri, la ei și la noi, la renaștere și la deziluzie. Departe însă  de coerența post factum, pe care memoria o reconstituie, ordonând istoria și biografiile, așa cum sugerează și observația lui Mihail Sebastian care deschide romanul lui Adrian Buz, experiențele așa zis esențiale ale vremurilor schimbării se combină adesea într-un amestec în care cu greu poți identifica decisivul, un amestec care include și multă mundaneitate,  tragism, ridicol și multă speranță, mai multă speranță atunci când ești tânăr, ai viața în față și ești prins într-un dublu prizonierat: cel al lagărului comunist aflat în agonie, peste care se adaugă obligativitatea de a face armata. Despre acest amestec bizar, nostalgic, pitoresc și viu vorbește romanul lui Adrian Buz, un roman nu atât despre Revoluție și cutremur social, despre confuzia concentrată a zilelor din decembire (așa cum regăsim, de pildă, în lucrarea lui Bogdan Suceavă, Noaptea în care cineva a murit pentru tine), cât despre experiențele inițiatice personale suprapuse peste cele ale unei nații în anul în care comunismul s-a prăbușit în toată Europa.

Povestea lui Adrian Buz, o poveste cu inspirație autobiografică este o cronică a evenimentelor traversate de protagonist din momentul încorporării și până la liberarea mult așteptată. În 1989, armata este încă obligatorie, așa că după consumarea ultimelor fragmente de paradis, la mare (cu rachiu albanez, țigări, nemțoaice aprige și vânătoare de monede în fantele de telefon) și la Praga (acolo unde lumea respiră lejer sub bolovanul ideologic, bucurându-se de străzi luminate, blugi, bere și înghețată), protagonistul se pregătește pentru un an și patru luni de cătănie. De Armată nu te salvează nici ulcerul și nici epilpesia (poate doar vreo pilă sus pusă) iar aerul schimbării care plutește deja în Europa nu se simte în cazarmă. Ai parte de aceleași uniforme care nu se potrivesc, de AZP-uri (aparatele de zăpăcit pula – adică chiloții de coșmar ai companiei), de conserve în care găsești și urme de păr, de mirosuri care se fixează în memoria afectivă și se asociază cu sentimentul de pierzanie.

Răcanul intrat în exercițiul inițiatic al masculinității primește botezul veteranilor, cu raiduri la valize și confiscarea pachetelor cu bunătăți, se trezește mutilat de ticuri bizare (cum ar fi cel al aranjatului cearșafului) și participă volens-nolens la instrucție dar și la  construcția patriei socialiste: munci de fermă, curățatul balegilor, încărcatul vagoanelor cu cărbune. Printre caporali cu vise de preamărire și zel stupid,  cu efigie de împărat roman nebun, printre flotări făcute cu masca de gaze pe față, printre siniștrii ofițeri de la contrainformații a căror reputație mitologică e confirmată la interogatoriile insinunate înspăimântătoare, pifanii  glumesc, își împărtășesc gusturile muzicale internaționale și visează la produsele și obiceiurile occidentale. În timp ce la Timișoara și București lucrurile încep să se miște (iar autorul rezumă sistematic evenimentele, derulând parcă un documentar în paralel cu experiențele protagonistului), personajul lui Adrian Buz are parte de un accident stupid care îl va trimite direct în spital, chiar atunci când revolta din Banat se transformă în revoluție. Departe de momentele eroice, martor pasiv de pe patul de suferință la răsturnările politice,  prins între două lumi, soldatul lui Buz se gândește la dramatismul evenimentelor camuflate de veselia tâmpă a rapsozilor populari din difuzoarele salonului. Externat și trimis la bateria de artilerie din Caracal, într-o țară traversată de schimbări, protagonistul romanului savurează doar pe jumătate eliberarea națională care nu aduce cu sine și eliberarea din armată. În minunata lume nouă în care tânărul răcan se vindecă (deși va mai are parte de un accident demn de desene animate, în baia unității), România nu pare deloc vindecată, ci sfâșiată de conflictele și confuzia care se instalează: țigările străine, marfa la liber din magazine, bucuria cetățenilor vin la pachet cu impostorii, cu amenințarea criptocomunistă și cu mineriadele. Bătrânul speriat executat în decembrie urmează să fie secundat de mai tânărul și clevetitorul fondator al democrației originale.  În timp ce România pare să fie confiscată de trecut, odată cu venirea la putere a foștilor nomenclaturiști, băieții din unitate își văd mai departe de exercițiile din baterie, visând la singura eliberare formală de care mai pot avea parte.

Romanul lui Adrian Buz este un amestec interesant de memorialistică, ficțiune și documentar, o poveste care reconstituie cu acribia martorului nu atât evenimentele cât spiritul unor vremuri și al unei vârste. Experiența inițiatică pe care o consumă protagonistul său este aceea a lui Iona din piesa lui Marin Sorescu: personajul principal realizează că mult visata eliberare, spintecarea unei burți  biografice și istorice înseamnă confruntarea cu o altă burtă, mai cuprinzătoare. Și cu toate că desăvârșește întocmai această călătorie deziluzionantă, povestea lui Buz reține totuși un aer optimist și nostalgic inevitabil, atâta timp cât vorbește despre o tinerețe ce se păstrează, măcar într-o anumită măsură, impermeabilă la cutremurul istoriei.

1989 – Adrian Buz- Editura Polirom, 2014

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *