Fără rușine

04/01/2015

fara rusineFără îndoială, după eliberarea din decembrie 1989, ceea ce a părut a fi un paradis luminos pentru câteva zile, poate pentru câteva luni, un paradis al posibilităților democratice, al transparenței administrative, al unui trai mai bun a început, lent, să se opacifieze, să se încețoșeze și să se ramifice în tot felul de potecuțe și răspântii care au condus spre orizonturi obscure și înspăimântătoare. Astfel, o parte a muncitorilor și mai ales a pensionarilor s-au trezit, în câțiva ani după Revoluție,  într-un soi de iad al indiferenței, al cinismului, al marginalizării sociale, al sărăciei. Probabil că nu este categorie socială care să fi suferit mai tare în acești ultimi 25 de ani, decât cea a pensionarilor.  În România, momentul ieșirii la  pensie a reprezentat, postdecembrist, debutul unei umilințe neanunțate, al raționalizării traiului de zi cu zi (nu de către stat ca pe vremea dictaturii ceaușiste, ci benevol, din lipsă de resurse personale) și al animalizării – în pensionari, viața plină de privațiuni și umilință a regimului defunct a supraviețuit ca un ecou lugubru al comunismului mulți ani de zile. Iar dacă nici guvernele și nici politicile publice nu i-au prea băgat în seamă pe pensionari, nici măcar literatura nu le-a acordat cine știe ce atenție  – nu am prea văzut romane care să exploreze viața pensionarului român, aflată parcă sub un clopot de sticlă al sărăciei, dincolo de care se afla prosperitatea alunecoasă și refuzată. Uitați de autorități (adesea și de proprii copii, de rude), vizitați din când în când de presă, în cine știe ce reportaj lacrimogen sau de ong-iștii mai inimoși, pensionarii au rămas victimele silențioase ale capitalismului sălbatic. Tocmai de aceea am fost foarte curios să citesc cartea lui Cristian Robu Corcan, FĂRĂ RUȘINE, apărută la Editura Herg Benet, o poveste care are în centru un pensionar strivit și înghițit de un univers profund neprimitor și absurd.

Matei Istodor este un personaj ajuns la vârsta pensionării, un scriitor anonim și epuizat, ce ajunge sa treaca prin furcile caudine ale birocrației și disprețului social, la vârsta senectuții la care ar fi trebuit să se bucure de relaxare și de un trai demn. Nevoit să își întocmească dosarul de pensie, după decenii de activitate, Matei află că urmează să primească o retribuție ridicol de infimă. Dar ce noroc, că domnul Moțoi, responsabilul de la Casa de Pensii e gata să îi propună o “românească”, un târg fără cusur, un favor făcut de fapt în memoria tatălui lui Istodor – la un pahar de whisky, Moțoi, libidinosul întovărășit de o secretară voluptoasă, îi cere lui Istodor mită pentru a-i mări, din condei, pensia. Dar chiar dacă  privește spre un orizont trist și lipsit de resurse, Matei se “sabotează” singur, refugiindu-se pe pozițiile cinstei inflexibile care îl caracterizează, pe demnitatea personală și profesională (care nu par a fi relevante pentru nimeni), sancționându-l intr-o încăierare pe funcționarul lacom.

Este doar începutul unei existențe absurde și alienante, în calitate de neputincios social. Pe măsură ce Matei se va întâlni cu personaje care mai de care mai colorate, mai pitorești și mai zgomotoase romanul lui Cristian Robu Corcan se va transforma într-o scenă grotescă, pe care joacă caricaturi, pe cât de ridicole, pe atât de omnipotente și înspăimântătoare: pe lângă seducătorul malefic libidinos, Matei se va confrunta și cu modelul parvenitului contemporan absolut, Ciocan – modelul de băiat deștept cu viața proiectată între excavatoare, bormașini,  și nesimțire cât cuprinde (legitimată, cum altfel, decât prin munca în străinătate și pe foamea de recunoaștere socială), alături de nevasta acestuia (care nu se sfiește să mintă sfruntat) și de fiul lor, Ronaldino (cel care, la fiecare trei cuvinte, îl amenință cu moartea pe Istodor). Interacțiunile cu aceste figuri se vor încheia cel mai adesea cu violență (verbală și fizică), lingușeală și șpăgi, într-o lume în care arbitru pare să fie doar interesul și bunul plac ocazional al fiecăruia.

Pentru Matei, tinerețea și viața de dinainte de pensionare par ceva foarte îndepărtat și dispersat (precum uleiul pe o suprafață de apă peste care trece briza). Citând în gând din Berberova, Barrico, Pasilinia (viața intelectuală rămâne un refugiu posibil pentru protagonist) printre figuri precum coruptul Moțoi, nesimțitul Ciocan, polițistul imperturbabil Cărniță și o serie de tăntici cu nume de flori (ofilite însă, la chip și la caracter), Matei Istodor va refuza să facă ce trebuie (sau mai degrabă ce pare să fie necesar în lumea vitregă în care e proiectat), adică să fie băiat cuminte, să facă pactul cu diavolul și să înhațe banii conform înțelegerilor strâmbe dar avantajoase. Prins în acest univers fracturat, fără cap și fără coadă, expansiv și copleșitor, al nevertebratelor care își impun voința exploatând vicii de sistem, Matei Istodor alege să sfideze convențiile și neajunsurile și să rămână consecvent în principialitatea lui de tinerețe – alegere care nu va fi neapărat salvatoare, nici nu-l va transforma într-un martir, ci îi va consfinți statutul de neputincios –  e vorba de o neputință grandioasă, o neputință care nu te îngenunchează ci te face să simți superioritatea morală a personajului – e vorba de neputința de a deveni un om fără rușine, într-o lume  care pretinde tocmai această renunțare la bun simț în schimbul unei supraviețuiri mediocre.

FARA RUSINE – Cristian Robu Corcan- Editura Herg Benet, 2014

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

 

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *