Comportamente bizare

12/01/2015
recenzie carte

Comportamente Bizare – Robert R. Provine

Sunt tot mai la modă și tot mai căutate cărțile care explică și ne ajută să interpretăm limbajul nonverbal, cel prin care ajungem să transmitem, voluntar sau nu,  o mulțime de informații semenilor, mai bogate și uneori mai neliniștitoare decât cele articulate verbal. Fie că încercăm să ne asigurăm de coerența dintre dimensiunea nonverbală și cea verbală, fie că ne interesează să depistăm asemenea dizarmonii la alții, pentru a ne lămuri dacă semenii ne spun adevărul, sau pentru a afla semne de simpatie sau de respingere din partea celorlalți, cu siguranță că am ocolit, la fel cum au făcut-o și autorii cărților despre comunicarea nonverbală, o serie de comportamente umane pe cât de familiare, pe atât de puțin studiate. Poate pentru că flatulența, eructația, sughițul sau căscatul sunt privite drept manifestări primitive, prost văzute de societatea civilizată, poate pentru că ele nu au căpătat, în timp,  o utilitate socială bine determinată (alta decât a provoca dezgustul sau amuzamentul), asemenea comportamente au fost trecute cu vederea sau au fost tabuizate.

Subestimăm ceea ce ne este familiar și ceea ce nu trezește posibilitatea unei valorificări utile imediate, nici măcar în câmpul științific, acolo unde aproape orice poate căpăta o demnitate, atunci când antrenezi o metodă și o ipoteză pe măsură, cercetările în ceea ce privește gâdilatul sau plânsul (de exemplu) nu au fost prea numeroase. Robert Provine, specialist în neuroștiințe și profesor la Universitatea din Maryland sugerează însă că cercetarea acestor comportamente mai mult sau mai puțin ciudate, respingătoare sau simpatice pe care le asumăm ca atare, precum râsul, căscatul, tusea, sughițul, mâncărimile sau flatulența, dincolo de satisfacerea unor curiozități excentrice ne pot spune povești interesante despre evoluția biologică a speciei noastre. Iar volumul tradus în românește, la Editura All, cu titlul Comportamente bizare propune o incursiune științifică accesibilă în lumea zgomotelor, senzațiilor și reacțiilor biologice pe care le-am chestionat de prea puține ori.

Aproape fiecare comportament “bizar” a fost investigat de autor și echipa sa cât se poate de riguros: cu înregistrări audio și scale, cu un inventar de elemente de fiziologie (atât în ceea ce privește receptorii senzitivi, cât și efectorii musculari și centrele de comandă), pentru a ajunge la ipoteze și concluzii (provizorii) suprinzătoare. Căscatul spontan diferă de căscatul contagios (care apare rar la speciile nonumane, iar la oameni se dezvoltă abia după 4 ani) – acesta din urmă pare să fie un facilitator al unei schimbări fiziologice (chiar dacă e perceput adesea ca un semn al plictiselii sau al somnului) – baza sa neuronală și caracterul contagios sunt legate de activitatea neuronilor oglindă, cu rol în empatie și imitație (de aceea, el nu este un comportament decelabil la autiști, de exemplu). Râsul, un mijloc de semnalizare (contagios la rândul său) pe care Provine l-a studiat cu jurnale și înregistrări, este o formă de vocalizare care a evoluat spre a modela comportamentele celorlalți – astfel, râdem mult mai mult când interacționăm cu semenii, mai degrabă în conversații obișnuite, decât în contexte premeditate (de tipul bancurilor sau stand up comedyurilor) și, ce e cel mai interesant, râsul se integrează cel mai adesea fără probleme în sintaxa verbală, nu întrerupe propozițiile ci se așază ordonat mai ales la finalul lor. Strănutul poate fi analizat ca un căscat mai rapid (deși, aparent ai spune că cele două nu au prea multe în comun), sughițul ar putea fi o bază primitivă a suptului și a gâfâitului, apare cel mai frecvent în perioada prenatală dar și la femeile aflate înainte de ovulație.

Vomitatul și greața sunt alarmele contagioase care ne fac să ne golim preventiv stomacul, reinstaurând un comportament protectiv arhaic, al imitației  degustătorului comunal. Cu toate acestea, ne vine greață și vomităm nu doar când ingerăm ceva toxic sau când vedem pe cineva că face asta, ci și când avem rău de mișcare (dar nu și atunci când noi suntem cei care conducem mașina -ceea ce are, desigur, o explicatie). Gâdilatul este un comportament eminamente social: e cea mai distractivă formă de conflict uman, specifică mamiferelor – nu ne gâdilăm singuri, dar totuși există un potențial de gâdilare contralateral mai mare decât cel homolateral (adica tindem sa avem un potential de “gadilare” atunci cand ne atingem cu mana stanga jumatatea dreapta a corpului si invers, in anumite contexte) – semn că cele două jumătăți ale corpului nu se recunosc la fel de familiare de fiecare dată. Despre albul ochilor, eructație, tuse, flatulență (de ce, totuși, nu vorbim cu fundul, atâta timp cât există niște asemănări între mecanismul producerii vocii și mecanismul flatulenței?), plâns și lacrimi vă las să descoperiți integral în volumul profesorului Provine.

Comportamente bizare este un o carte accesibilă, nu atât de bogată în răspunsuri (ceea ce reflectă necesitatea unor cercetări de amănunt – și autorul recunoaște că, în investigația unor astfel de manifestări, demersurile sunt de abia la început) dar densă în ipoteze și întrebări – este un volum care provoacă credințele populare dar care derulează un proiect ofertant în ceea ce privește arheologia și reconstrucția evoluției speciei noastre – un proiect care nu trebuie să înceapă (doar) în savanele africane, cu dezgropatul și studiul umanoizilor si maimutelor arhaice,  ci poate debuta cu primul sughiț sau strănut pe care îl auzim.

COMPORTAMENTE BIZARE – Robert Provine, Editura All, 2014

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *