În universul imaginar al lui Federico Fellini nu există limite, nu există convenții, nu există distanțe. În trecutul real al faimosului regizor italian au existat oameni, au existat locuri, a existat iubire, a existat ploaie, a existat viață. În dialectul italian inventat de Fellini pentru a crea o legătura spirituală cu țara sa, cuvântul amarcord înseamnă îmi amintesc. „Amarcord” , poate ultima capodoperă a lui Fellini, nu este un film în sine ci o serie de amintiri din tinerețea regizorului evocate cu pasiune, nostalgie, umor și cu o energie foarte intensă. La începutul anilor ’70 Federico Fellini ajunsese la acea vârsta când nu mai avea absolut nimic de demonstrat nimănui. În această perioadă a vieții introspecția vine mai ușor așa că regizorul a început să-și noteze în fiecare zi episoade din copilăria și adolescența sa dintr-un sat de lângă Rimini. Aceste întâmplări comico-nostalgice despre inocența copilăriei, despre inițierea în dragoste, despre regrete, despre bucurie, despre ploaie și despre ceață prind viață proprie în acest film compunându-se ca niște scurtmetraje venite direct din mintea regizorului pe marele ecran. Cea mai mare greșeală pe care o poate face un spectator , privind acest film, este să încerce să îl vadă ca pe o poveste unitară și să lege secvențele între ele. „Amarcord” trebuie privit ca o serie de scurtmetraje legate între ele doar prin locație și simțământ general al nostalgiei copilăriei demult trecute. Atunci totul se va limpezi iar aprecierea acestui film va fi una de proporții ridicate. Exact ca într-o colecție de proză scurtă nu veți tine minte toate episoadele , ci doar cele v-au plăcut și v-au impresionat, însă acesta este și ceea ce Fellini a vrut de la spectatorii săi: să rețină doar ce le-a plăcut și să le facă plăcere să facă parte din lumea sa preț de două ore.
Încă de la începutul acestui film ne dăm seama că urmează să urmărim o peliculă cu totul specială. Nepăsându-i de regulile și convențiile cinematografice Fellini sparge cel de-al patrulea zid (atunci când actorii ies din personaj și vorbesc cu spectatorii) prin intermediul unui bătrânel care are rolul de ghid al filmului. Bătrânelul se uită către auditoriu, îi salută respectuos, le urează bun venit la film și începe să le prefațeze vignetele ce urmează. Din când în când câte un alt personaj mai trece pe lângă el acuzându-l sau compătimindu-l că iarăși s-a apucat să vorbească singur – însă noi publicul știm adevărul. Pentru că este un film de ansamblu „Amarcord” nu are personaj principal ci doar o multitudine de personaje secundare care se perindă prin cadre cu un simt al esteticului excepțional. Băieței îndrăgostiți ce dansează cu ceața dimineții, un adolescent fascinat de sex, capul imaginar al lui Mussolini ce oficiază nunți, un bărbat proaspăt externat de la sanatoriu ce refuză să se dea jos dintr-un copac și strigă în gura mare că vrea o femeie, o răpitoare femeie în roșu ce pare a nu-și găsi dragostea adevărată – toate fac parte din universul fascinant gândit de Fellini. Pentru oricine a avut șansa de a copilării , sau măcar de a-și petrece verile, la țară sau într-o comunitate mică toate aceste episoade le vor fi foarte familiare întrucât , din punct de vedere al narațiunii, Fellini nu ține să-și impună punctul de vedere ci lasă spectatorii să se identifice cu personajele sale. Pentru a duce acest efect până la culmile maxime regizorul a folosit exclusiv actori neprofesioniști (singura oară în cariera sa în ciuda popularității acestei practici printre regizorii italieni) din regiunea zonei sale natale pe care i-a filmat în naturalețea lor, în habitatul lor. Din punct de vedere estetic însă Fellini insistă să-și spună punctul de vedere creând un deliciu vizual: culorile, umbrele, luminile…toate se contopesc firesc dar foarte puternic spre încântarea publicului. De aceea filme precum acesta nu-și pot atinge potențialul maxim decât văzute pe marele ecran sau pe pânza de proiecție.
Un critic de film observa că Fellini este foarte mohorât atunci când prezintă experiențe individuale (vezi „8 1/2” sau „La Dolce Vita”) însă extrem de jovial când e vorba de experiențe colective. „Amarcord” confirmă această teorie prin optimismul care răzbate printre nostalgiile tinereții pierdute și vieții liniștite uitate undeva în Italia rurală. Poate ultimul film cu adevărat mare al legendarului regizor italian, „Amarcord” ne invită să visăm, să dansăm, să sperăm alături de simpaticii săi protagoniști, amintindu-ne că viața e frumoasă.
Vă invităm așadar pe data de 3 aprilie (vineri), la ora 20:00, la librăria Șt. O. Iosif la proiecția acestui film aparte care este „Amarcord”. Intrarea este liberă!
