Cum sa imbatranesti frumos

13/04/2015

cum sa imbatranestiDouă frici contemporane par să traverseze formele de organizare socio-economică din lumea civilizată: frica de moarte și frica de îmbătrânire. Odată cu declinul natalității în statele dezvoltate, odată cu criza economică din 2008, odată cu creșterea speranței de viață, odată cu asamblarea obsesiei prezenteiste și a tuturor industriilor care s-au desprins din ea, fenomenul îmbătrânirii pare să fi devenit tabu, pare să fie privit cu tot mai multă suspiciune și teamă, într-o cheie patologică fără îndoială care  asociază boala, dependența, umilința, fără a mai pune la socoteală și mai înfricoșătoarea dispariție de pe pământ. Îmbătrânirea, așa cum sugerează și Anne Karpf pare să fi trasat noi limite, noi granițe și noi atitudini, devenind, pe alocuri o formă tiranică de segregare socială, tocmai datorită legăturilor selective și durabile pe care ultimii 50 de ani le-au întărit între ideea de bătrân și ideea de neputință și decădere. Astăzi, după cum inventariază autoarea volumului apărut la Editura Vellant, persoanele vârstnice sunt privite aproape exclusiv prin prisma vulnerabilității lor, sunt asociate cu infirmitatea, cu decăderea, sunt identificate nu atât cu abilitățile ci cu dizabilitățile lor.

Pe fondul crizei economice și a declinului demografic din statele civilizate s-a născut chiar o nouă mitologie apocaliptică ce va conduce, la limită, la anarhie și implozie socială: invazia vârstnicilor (așa zisul val cărunt) – inversarea piramidei de vârstă care va călăuzi spre faliment economiile occidentale. Într-un asemenea context, statutul de bătrân este, astăzi, cum nu se poate mai indezirabil. Momentul asumării inevitabile a bătrâneții este împins, pe cât de mult posibil la periferia conceptibilului. Dar, așa cum sugerează Karpf, atitudinea gerontofobă este condiționată istoric și cultural – nu e natural să ne temem de îmbătrânire. În Grecia Antică sau în Veneția renascentistă, bătrânețea era vârsta privilegiilor, vârsta la care aveai posibilitatea să obții demnități publice extrem de râvnite. Bătrânii, în societățile trecutului erau simbolul înțelepciunii, depozitari ai tradițiilor, modele de maeștri. Revoluția industrială a secolului XIX este momentul cheie al declinului vârstnicilor, momentul în care s-a cristalizat ideea că limitele umane pot fi depășite, momentul în care tehnologia a început să retragă rolul de conservatori ai memoriei colective celor ajunși la senectute, momentul în care aspirațiile de egalitate socială au pus la îndoială necesitatea de a trata cu respect generațiile înaintate. După  mișcările de emancipare din anii 60 (cele care au dus discreditarea vârstnicilor la apogeu), astăzi s-a ajuns la o situație densă în paradoxuri: deși îmbătrânim mai lent (aspectul și metabolismul unei persoane de 30 de ani din secolul trecut  secolului este probabil similar cu aspectul și metabolismul unui individ de 50 de ani din zilele noastre) , ne îngrijorăm mult mai repede în ceea ce privește înaintarea în vârstă (așa cum amintește Anne Karpf, industria cosmetică trezește aceste îngrijorări chiar și printre adolescente), dacă ne pensionăm prea repede suntem priviți drept niște paraziți, dacă ne pensionăm prea târziu suntem suspectați că ocupăm locurile de muncă pentru generația tânără. Femininul  pare să fie încă identificat cu frumusețea corporală iar bărbații cu vigoarea și potența, ceea ce face înaintarea în vârstă (moment în care aceste trăsături apreciate se pierd, indiferent cât am încerca să le mascăm dispariția)  greu de suportat. Anne Karpf propune însă o schimbare de paradigmă, o recalibrare a perspectivei vârstelor care să ne mai domolească gerontofobia și tanatofobia de care se leagă depresiile, dezechilibrele și dificultățile generațiilor hrănite cu prejudecăți. În primul rând ni se propune să privim avansarea în vârstă drept un proces firesc care nu începe într-o anumită decadă, ci se întinde de fapt pe toată viața. A îmbătrâni cu bucurie înseamnă pe de o parte o renunțare, o  despărțire  cu regret îndreptățit  de o parte de lucrurile din trecut dar și o descoperire a unui nou potențial. Vitalitatea nu e neapărat programată de vârstă, creativitatea unor figuri precum Kant, Defoe sau Goya care au adus contribuții intelectuale și artistice decisive după vârsta de 50 de ani poate fi o bună pildă pentru cei care cred că nu mai pot pregăti nimic măreț la vârsta a doua și a treia. Dezgustul și teama față de decăderea fizică, evitarea strategiei depersonalizării (privim bătrânețea ca pe ceva ce nouă nu ni se va întâmpla vreodată) pot fi eliminate atâta timp cât privim vârstnicul de lângă noi ca pe viitorul nostru sine, renunțând să îl compătimim, optând mai degrabă pentru admirația puterii sale de a rezista. Putem alege să prețuim interdependența (să  tolerăm și să îmbrățișăm dependența noastră unii față de ceilalți), să operăm cu o matematică fair (îmbătrânirea înseamnă diminuarea unor resurse dar și câștigarea altora), să descoperim că înaintarea în vârstă ne face și extrem de diferiți, nu doar asemănători sub semnul neputinței. În acest sens, autoarea subliniază reușita unor inițiative remarcabile care au căutat să doboare obstacolele intergeneraționale: organizații care stimulează comunicarea între vârstnici și tineri în locuri special amenajate, locuințe comune și spații în care vârstnicii și tinerii sunt invitați să se îngrijească unii de alții. E uimitor cum rezultatele amintite de Karpf sugerează că anxietatea îmbătrânirii e legată mai degrabă de o lipsă de comunicare între generații, un viciu care poate fi confruntat prin strategii ușor de operaționalizat.

Exercițiul propus de socioloaga britanică nu este unul facil, atâta timp cât vine să provoace prejudecăți adânci pe care societatea le exploatează și le întărește de ani de zile. Cu toate acestea, așa cum experiența individuală ne arată că vârsta, în ciuda mitologiilor anxiogene, nu generează discontinuități radicale în viața noastră, tot așa putem să pledăm pentru o schimbare de perspectivă, în care   să punem mai degrabă accentul pe pasiunile care ne unesc, fără a le mai filtra prin barierele artificiale proiectate prin diferențele de vârstă.

CUM SĂ ÎMBĂTRÂNEȘTI FRUMOS  – Anne Karpf- Editura Vellant, 2014

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

 

 

 

2 Comments

  • Sever Gulea 16/04/2015 at 7:36 pm

    Cati ar mai avea curajul sa refuze “photoshoparea” pozelor, sa spuna ca Audrey Hepburn: NU, mi-am castigat aceste riduri?

  • Bookish 16/04/2015 at 4:03 pm

    O carte bine venita in contextul actual. In goana dupa pastrarea tineretii multi pica in ridicol adoptand haine, coafuri, sau, si mai rau, operatii dezgustatoare in incercarea imposibila de oprirea a timpului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *