Dacă în 2014 s-au împlinit 25 de ani de la Revoluţie, aniversare care a atras o nouă serie de bilanţuri şi rememorări, în 2015 se împlinesc 25 de ani de la aşa zisul moment zero postdecembrist, momentul care a decis soarta primei jumătăţi a decadei nouăzeciste (dacă nu chiar viteza evoluţiei României în aceşti ultimii 25 de ani). Fără neapărat să-mi propun a mă sincroniza cu acest moment aniversar, în ultimii ani m-am apropiat de o serie de cărţi dedicate acestei perioade, am (re)citit volume care atacă perioada tulbure şi înceţoşată cu care se confundă cea mai mare parte a copilăriei mele – ani pe care nu i-am înţeles niciodată prea bine, ani care au fost zguduiţi de cutremure politice şi economice care au trimis ecouri sociale şi individuale ce mai pot fi simţite şi astăzi. Volumul lui David Kiedeckel ROMÂNIA MUNCITOARE este o investigaţie sociologică centrată pe viaţa minerilor din Valea Jiului, simbol al gloriei clasei muncitoare la începutul anilor 90 (stigmatizaţi după fenomenele violente de la Bucureşti), debarcaţi tragic după crizele succesive care au dus la închiderea multor exploatări din zonă. Romanul lui Dan Lungu, SÎNT O BABĂ COMUNISTĂ vorbeşte cu tandreţe şi ironie despre alienarea vechilor proletari (veniţi de la ţară la oraş, pentru care comunismul a fost o adevărată salvare de la o viaţă trăită frământând tezic – combustibil din bălegar), confruntaţi cu noile realităţi capitaliste care i-au aşezat în boxa perdanţilor şi inadaptaţilor. Proaspătul roman al lui Cristian Teodorescu, ŞOSEAUA VIRTUŢII. CARTEA CÂINELUI aminteşte despre tunurile economice postrevoluţionare, din care nu lipsesc politicienii abili şi afacerile dubioase.
În adâncul ceţurilor nouăzeciste, al speranţelor şi dezamăgirilor, al posibilităţilor exploatate de cei cu capital şi cu relaţii, de cei care ştiu să profite de istorie şi să o scrie în beneficiul lor se află acei spectatori inocenti, masele de manevră care au suportat instrumentalizarea şi manipularea politicienilor – după ce au fost glorificate de regimul comunist, la capătul promisiunilor şi fricilor în faţa unei democraţii care îi privilegia tot mai puţin, au fost nevoite să îşi găsească mijloace noi de supravieţuire şi să ducă în spate povara unei vieţi trăite departe de orice bunăstare. Despre anonimii perdanţi ai sistemului, despre acele pierderi neglijabile şi necesare în viziunea multor politicieni, despre acele categorii sociale fără şansă, trăind în tenebrele periferiei democratice, vizibile ocazional în presă (fie că e vorba de o grevă, de muritori de foame, de scandaluri internaţionale legate de grupurile de crimă organizată) vorbeşte zguduitorul roman al lui Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului.
Cele două mari fire narative, alternante şi împletite apoi spre final spun povestea crizei familiei unui muncitor bucureştean, imediat după revoluţie (alintat de toţi Doruleţ) dar şi povestea unei reţea de carne vie care recrutează copii în România pentru a-i trimite la cerşit şi prostituţie în Occident, reţea patronată de Edi, emigrantul lipsit de scrupule, o reţea care îl are drept victimă prototip pe Ierusalim, puştiul adus din ţară în Frankfurt şi mai apoi la Paris care trăieşte o maturizare extrem de neconvenţională. Doruleţ este un dezamăgit cronic: sătul de căscat gura la protestele primul an postdecembrist, neîncrezător în politicienii cu zâmbet fals, sătul de himerele libertăţii şi democraţiei, de ţăranii parveniţi cu vile, de târguitul oilor şi copiilor de la ţară, sătul de nevasta cicălitoare, de serviciul prost plătit. Doruleţ este însă prea slab şi legat de vechile obiceiuri şi de micile sale plăceri, de slujba sa prost plătită la tipografie, pentru a reuşi să îşi depăşească condiţia, pentru a accede spre promisiunile (iluzorii) ale democraţiei originale. Oglindind parcă evoluţia sistemului românesc, Doruleţ ameliorează călduţ şi amână măsurile energice, trăieşte o criză latentă personală şi casnică ce va exploda în momentul în care va alege să trăiască o aventură (aproape neverosimilă) cu o funcţionară din Guvern. În mod ironic, deşi aceasta îi oferă oportunitatea de a-şi schimba viaţa, Doruleţ va alege să se afunde în claustrofobul dar familiarul coşmar cu care e obişnuit.
La mii de kilometri depărtare, o figură antitetică proletarului bucureştean, rudă cu Doruleţ, îşi extinde abil şi perfid imperiul reţelei de trafic uman. Edi, personajul monstruos plăsmuit în negura lipsurilor şi neglijenţelor româneşti, ajunge un infractor versat peste graniţe, obsedat de răzbunare, lacom şi periculos. Împreună cu parvenitul Oprescu şi ţiganul Burhuşi acesta dezvoltă mijloacele de transport şi de instruire a copiilor culeşi din Gara de Nord şi familii dezbinate, promiţându-le o viaţă mai bună dar transformându-i în sclavi şi exploatându-i fără milă (repetând, în fond, la o altă scară, scenariul politicienilor români din primii ani de după revoluţie). Edi nu se dă în lături de la nimic: şantaj, tarife exorbitante, cote de cerşetorie, proxenetism, violenţă pentru a-şi susţine afacerea. Iar capitalul acestei afaceri e reprezentat de copii precum Ierusalim: ştrengari isteţi, pervertiţi să mimeze orice şi să-şi pună la dispoziţie trupurile fără teamă şi regrete, în cea mai neagră mizerie, să se supună voluntar experienţelor traumatizante pentru a satisface viciile occidentalilor respectabili. Tuşele întunecate se îmblânzesc pe măsură ce perverşii căutători de plăceri exotice îşi vor dezvălui latura sensibilă şi potenţialul de salvatori pentru unii dintre copiii aduşi să cerşească la Paris.
Lumea pe care o proiectează cu mult talent literar Radu Aldulescu este o lume fragilă, a aparenţelor şi minciunilor în care totul se răstălmăceşte şi se întoarce pe dos. Este România liberă, dar aflată în ruină, traversată de proteste, vorbărie, austeritate, dar şi de milionari confecţionaţi peste noapte, foarte departe de cotidianul sordid al supravieţuitorilor marilor combinate. Este Occidentul visat şi transformat în vis american care e traversat însă de abuzuri şi corupţie, ca orice societate imperfectă. Este un roman în care dezbinarea socială şi dezastrul economic şi ideologic, trauma unei întregi societăţi e oglindită perfect în destinele personajelor care trăiesc un timp al prăbuşirilor fără sfârşit. Este un roman în care, aşa cum sugerează Mihai Zamfir, nefericirea devine o regulă, nu un accident. Dincolo de curajul de a aborda zona marginală a societăţii şi de a o valorifica tematic literar (şi clar este nevoie şi de curaj din partea cititorilor pentru a parcurge acest roman extrem de dur) de departe copleşitoarea experienţă pe care o oferă romanul lui Radu Aldulescu se leagă de felul în care autorul reuşeşte să dea viaţă unui limbaj. Nu e vorba atât de vulgarităţi sau trivialităţi ci de acea pastă lingvistică a periferiei (dialect de sat combinat cu vocabularul urban) puţin vizibilă în literatură şi extrem de greu de reconstruit pentru un scriitor. Radu Aldulescu reuşeşte să pună un reflector narativ pe un fenomen silenţios dar răspândit, pe o catastrofă naţională care s-a consumat într-o intimitate periferică, extrem de dureroasă care a mutilat însă (şi poate o mai face şi astăzi) generaţii întregi.
PROOROCII IERUSALIMULUI – Radu Aldulescu – Editura Cartea Romaneasca, 2009
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
