Muntele vrajit

31/08/2015

muntele vrajitSunt romane care prilejuiesc cititorului o experienţă intelectuală ameţitoare,  o aventură a spiritului de proporţii, romane pe care  nu doar le citeşti, dar care te absorb, te fascinează, te epuizează prin dimensiuni şi profunzime, romane care te provoacă prin felul în care sunt scrise dar şi prin conţinut, romane cu care te-ai putea lupta şi care te-ar putea ţine prizonier între pagini zile, săptămâni întregi. Poate tocmai pentru că lectura lor implică mize extreme, senzaţii tari, atenţie sporită, răbdare, poate pentru că suntem interesaţi de dimensiunea mai prietenoasă a lecturii, ca prilej de evadare şi divertisment accesibil, tocmai asemenea romane despre care aminteam că pot fi considerate un fel de evereşti literari, în faţa cărora mulţi cititori se pleacă cu respect şi poate chiar cu teamă, fără să le fi parcurs,   sunt pur şi simplu ocolite chiar şi de către devoratorii de pagini. Mie mi-au trebuit câţiva ani buni să-mi fac curaj să parcurg un asemenea roman, anume capodopera lui Thomas Mann de peste 1000 de pagini: Muntele vrăjit.

Dacă e un lucru comun ca orice carte să-ţi deschidă o lume nouă, să te invite, cel puţin în calitate de spectator să priveşti printr-o fereastră narativă, Muntele vrăjit, deşi e o poveste care e relatată aparent de un narator omniscient, care ia o poziţie de superioritate în raport cu personajele sale,  te transportă pur şi simplu în lumea creată şi te face să parcurgi, împreună cu protagonistul etapele transformării sale. În acelaşi timp, Muntele vrăjit, în ciuda dimensiunilor impresionante nu este o poveste în adevăratul sens faptic al cuvântului, este un roman alcătuit din evenimente care luate în sine sunt neimportante, dar este un roman atmosferei, al conversaţiilor, un roman în care timpul şi spaţiul îşi pierd reliefurile subînţelese care condiţionează progresia oricărei naraţiuni, în care experienţele decisive se câştigă nu atât prin acţiuni şi lanţuri de evenimente, cât prin acumularea şi asumarea unor rutine si discutii prin care personajele devin parte dintr-un alt univers. Acţiunea romanului ar putea fi rezumată în puţine cuvinte: Hans Castorp, un tânăr modest, rămas orfan şi crescut de unchii bogaţi, un ins cu origine bună, purtări urbane şi respect pentru muncă, bine instruit, dar lipsit de calităţi excepţionale, puţin pedant şi destul de comod poposeşte, la recomandarea apropiaţilor, pentru câteva săptămâni într-un sanatoriu din munţii elveţieni, la începutul secolului XX,  unde sunt internaţi bolnavii cu afecţiuni pulmonare, inclusiv vărul lui Hans Castorp, Joachim. Nu trece mult timp şi medicii de la sanatoriu, la un consult mai amănunţit, descoperă că şi Hans este atins de o boală pulmonară şi îi recomandă acestuia să mai rămână la sanatoriu, pe termen nedeterminat. De la câteva săptămâni, cât îşi propusese să stea iniţial, Hans Castorp va ajunge să petreacă în munţi nu mai puţin de 7 ani, până la începerea Primului Război Mondial. Romanul acoperă, inegal din punct de vedere al detaliului cronicii din această perioadă, experienţele lui Castorp în lumea din munţi,  guvernată de cu totul alte reguli şi o cu totul altă atmosferă faţă de lumea de la şes.

În acest loc Hans va întâlni tot felul de parteneri de dialog şi experienţe, cu care îşi va petrece timpul: de la doctorul Krokowski şi consilierul aulic Berhof, adevărate eminenţe cenuşii, figuri enciclopediste, de al căror verdict atârnă plecările sau intrările în sanatoriu, figuri care nu se dau înapoi să exploreze patologiile corporale dar şi subconştientul, visele, temele cu reliefuri oculte, la aprigii clasicişti Settembrini şi Naphta, voci care aruncă în arena ideilor o dialectică constantă,  de o mare anvergură intelectuală, mereu surprinzătoare pentru Castorp. Sunt de remarcat, de asemenea şi Clavdia Chauchat, prezenţa feminină care va aprinde pasiunea în tânărul protagonist dar şi însoţitorul ei olandezul Peeperkorn capabil să hipnotizeze publicul printr-o vitalitate de invidiat şi desigur, vărul Joachim, printre puţinii care nu îşi asumă integrarea deplină în sanatoriu, visând mereu la momentul desăvârşirii carierei de militar  Desigur, galeria de personaje este mult mai generoasă, prezenţele amintite se vor dovedi însă cele mai marcante şi mai longevive pentru Castorp. Renunţând lent la vechile sale obicieuri şi la atitudinea de spectator rece, Hans Castorp va deveni un participant activ la viaţa din sanatoriu, se va desprinde de lumea în care a fost crescut şi se va dedica, într-o expectativă nedeterminată formării intelectuale: va participa la conferinţele doctorilor, va purta discuţii aprinse cu partenerii educaţi, va explora domenii pentru care nutrise doar o ipotetică simpatie: biologia, astronomia, filosofia, va crea legături profunde cu locuitorii sanatoriului, luând chiar el iniţiative empatice şi va trăi, într-un moment cheie al romanului, în solitutdinea pădurii elveţiene un vis care proiectează contradicţiile condiţiei umane.

Complexitatea romanului lui Mann (care, chiar după spusele autorului necesită cel puţin două lecturi pentru a îmbrăţişa multiplele semnificaţii) este, desigur, copleşitoare. Sunt zeci, sute de pagini de conversaţie savantă şi fraze labirintice, zeci şi sute de simboluri care însoţesc călătoria lui Castorp în lumea din munţi. Adesea ai   impresia că întreaga naraţiune este un pretext pentru o etalare a impasului ideologic al lumii europene antebelice, al unei dialectici interminabile şi ameţitoare, o adevărată enciclopedie a nivelului cultural şi ştiinţific al epocii. Pe de altă parte, este o poveste convingătoare şi puternică despre instituţionalizare (o chestiune extrem de relevantă şi de impact pentru Europa secolului XX), despre felul în care regulile şi cadrul spaţio-temporal pot modela personalităţile umane. Antiteza între lumea de jos şi lumea de sus, între şes şi munte, între societatea surprinsă de istorie şi societatea atemporală din pădurea elveţiană este omniprezentă pe parcursul întregului roman. Sanatoriul, acel loc unde aparent stau bătrâni cinici puşi pe ghiftuială, într-o trândăveală lejeră, unde plictisul şi epuizarea domnesc umbrite de ameninţarea morţii, de unde toţi vor să scape cât mai repede, se va dezvălui drept un microunivers care asimilează  nu doar vechile concepţii şi personalităţile celor sosiţi aici dar chiar şi percepţia spaţiului şi a timpului. Necuviinţa, lamentaţia, excesele instinctuale care îi fac o impresie neplăcută lui Castorp la început se volatilizează pe măsură ce protagonistul se aclimatizează, asumă rutina sanatoriului cu mesele bogate la ore fixe, plimbările regulamentare, examenul medical şi incertitudinea evoluţiei bolii. Personajele care îl înconjoară pe Castorp au, de asemenea, valenţe simbolice şi sunt agenţi metaforici ai forţelor spirituale care au traversat Europa până în punctul culminant al Primului Război Mondial: Settembrini  este vocea umanismului iluminist care visează la triumful Raţiunii şi al Dreptăţii la o republică universală, vocea preocupată  de progres, perfectibiltiatea omului şi eradicarea suferinţelor de orice fel. La polul opus este Naphta, profesorul de limbi clasice, tot un aristocrat al spiritului care condamnă futilitatea doctrinelor economice engleze, un apologet al Bisericii şi al Evului Mediu, al extazului mistic, respingând corporalitatea, pledând pentru un negaţionism ascetic. Peeperkorn, olandezul, dirijorul mulţimilor, cel care prezidează petrecerile ca nimeni altul, este expresia dioniasiacă a vitalităţii pure, hipnotice, incoerent intelectual şi totuşi impozant, pasional şi seducător. Vărul Joachim, eternul inadaptat al sanatoriului, este vocea datoriei, este soldatul care visează să slujească lumea de jos, să împingă mersul istoriei, iar domnişoara Chauchat este vocea iubirii, în mod ironic sau nu, una dintre cele mai convingătoare, prin maniera deloc etapizată, ci mai degrabă spontană şi totală în care acţionează. Prins între aceste forţe este indecisul Hans Castorp, individul mediocru care dă ascultare, pe rând şi în acelaşi timp acestor glasuri asurzitoare care îi vor alimenta confuzia dar şi limpezirea spirituală. Iniţierea sa intelectuală va fi dublată de iniţierea în boală (şi atitudinea faţă de boală ţine tot de o specie de pedagogie) şi de obişnuinţa cu o specie de eternitate conservată în sanatoriu. Discuţiile interminabile despre natură şi spirit, capitalism şi Biserică, arta care trezeşte sau arta stupefiant care adoarme, boala care degradează sau înnobilează, vatămă sau sporeşte demnitatea umană, privirile spre radiografiile care te fac să priveşti mai degrabă spre propriul tău mormânt şi descompunere, antrenând reflecţii despre moarte şi dispariţie, dar şi despre muzică vor fi dizolvate de sosirea marelui război.

La fel ca protagonistul, cititorul va fi înghiţit, treptat, de acest microunivers pe care istoria nu îl va ocoli în cele din urmă, va trăi calustrofobia, plictiseala, rutina, va simţi timpul dilatându-se şi comprimându-se după legi necunoscute, va trăi vertijul ciocnirilor intelectuale şi puterea de seducţie a iraţionalului, forţele care dezbină şi unesc, contradicţiile umanului în cele mai elaborate şi profunde forme.

Fără îndoială un fluviu în care se amestecă literatura, filosofia, ştiinţa, arta compoziţiei şi sondarea psihologică, Muntele vrăjit este o experienţă de lectură epuizantă, solicitantă dar unică şi plină de satisfacţii, dacă veţi avea suficientă răbdare şi timp să o parcurgeţi, să vă lăsaţi răpiţi de atmosfera sa.  E vorba de o experienţă de lectură pe care aş numi-o totală pe care orice cititor ar trebui să o trăiască măcar o dată în viaţă. Dar e o experienţă care nu e uşor de dus la bun sfârşit care cred că trebuie anticipată. Iar dacă obişnuim să ne planificăm vacanţele, nunţile şi alte evenimente marcante din viaţa noastră cu cel puţin un an înainte, tocmai pentru că le considerăm provocări care necesită pregătire şi disponibilitate,  cred că, la rândul său, romanul lui Thomas Mann este o experienţă de lectură pe care merită să ţi-o planifici cel puţin o dată,  într-o viaţă de cititor.

MUNTELE VRAJIT – Thomas Mann – Editura Rao, 2014

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

 

2 Comments

  • Sever Gulea 31/08/2015 at 11:02 pm

    E musai sa ramana pe lista, chiar daca trec decade intregi de cand ai planificat sa o citesti.

  • Bookish 31/08/2015 at 4:50 pm

    Muntele vrăjit este pe lista mea de lecturi încă din liceu, de când am citit Narcis şi Goldmund. Mă descurajează un pic numărul mare de pagini, dar sper să am răbdare să o îl citesc la un moment dat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *