La Clubul de Lectura despre arta supravietuirii… prin arta

25/09/2015

Ultimele săptămâni de vară şi primele săptămâni de toamnă au reprezentat un răgaz dacă nu generos, măcar motivant pentru a duce la bun sfârşit o lectură provocatoare, de o întindere intimidantă, dar o lectură care ne-a oferit o perspectivă interesantă despre felul în care frumuseţea şi arta pot ajunge să salveze destine.

VINERI, 26.09.2015, la Librăria Şt.O.Iosif Braşov am găzduit o nouă ediţie a CLUBULUI DE LECTURĂ la care am discutat despre romanul Donnei Tartt (autoare recompensată cu Premiul Pulitzer), o poveste iniţiatică proiectată într-o contemporaneitate deplină: STICLETELE.

stccc

Am deschis evenimentul amintind că, în ciuda faptului că sunt un fan al romanelor victoriene şi dickensiene, în linia cărora se înscrie şi Sticletele, povestea Donnei Tartt mi s-a părut puţin prea lungă, atâta timp cât protagonistul ei nu pare să se sincronizeze în evoluţie cu desfăşurarea acţiunii. Dat fiind că Theo, în opinia mea, pare captiv într-o buclă psihologică inaugurată de pierderea mamei care se rupe doar la finalul romanului a făcut experienţa narativă ceva mai anevoioasă. Cu toate acestea, romanul lui Tartt este o incursiune frumoasă în lumea restauratorilor de mobilă şi obiecte de artă şi o poveste pilduitoare, întărită mai ales de ultimele pagini despre sensul artei în viaţa unui om obişnuit.

Alţi cititori au apreciat caracterul documentat al cărţii (mai ales în ceea ce priveşte activitatea din atelierul de restaurare) dar şi notele de subsol generoase ale editorului care îi familiarizaează rapid pe cei neiniţiaţi în pictura flamandă.

Pentru Augusta Ciolan care a ales Sticletele ca lectură de vacanţă, parcurgerea romanului Donnei Tartt a fost o experienţă deosebită, un roman care capturează inteligent realitatea cotidiană, un roman cu personaje veridice în care drumul protagoniştilor traumatizaţi şi bântuiţi de tragediile copilăriei pare a fi, în ciuda fragilităţii, o adevărată performanţă.

Alţi cititori au sugerat că acea parte din poveste, de după întoarcerea lui Theo la New York, în care pare că nu se întâmplă nimic este de fapt un parcurs necesar prin care protagonistul îşi descoperă trăsăturile respingătoare asemănătoare cu cele ale tatălui său, pe care ajunge să le conştientizeze şi să le stăpânească doar la finalul călătoriei sale.

Am discutat despre (im)posibila relaţie dintre Pippa şi Theo, despre faptul că, în ciuda intimităţii longevive pe care cei doi o construiesc, aceasta nu pare a fi suficientă pentru a compensa caracterul damnat, suferind iremediabil al celor doi. Livia Nilescu a apreciat modul în care scriitoarea americană portretizează felul în care arta poate să schimbe soarta unui om: pictura lui Fabritius pe care o ascunde Theo, iniţial doar un suport al amintirii mamei pierdute în tragedia de la muzeu devine definitoriu pentru existenţa sa, devine depozitarul certitudinilor frumoase.

Şi ceilalţi cititori au căzut de acord că mai multe personaje, de la Hobie, Welty sau Boris ilustrează diferite modele prin care destinele frânte pot găsi un model de supravieţuire în artă.

Discutând despre pictura flamandă, despre dialogul intim cu operele de artă, despre decenta si succesul neasteptat al unei formule narative eclectice, in compania canilor de ceai si a prajiturilor am incheiat o noua editie a Clubului de Lectura. Ne revedem luna viitoare!

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *