Sticletele

28/09/2015

sticleteleRecompensată cu prestigiosul  Premiu Pulitzer pe 2014, pentru romanul Sticletele, Donna Tartt este o autoare care a câştigat repede notorietatea internaţională prin traducerile succesive ale acestei poveşti în întreaga lume. Publicată şi în limba română, la Editura Litera, naraţiunea semnată de Dona Tartt a făcut valuri în primăvară şi în vară, la Bookfest dar şi în blogosferă, în ciuda dimensiunilor sale dezarmante de peste 1000 de pagini. Spre deosebire de  volume cu o întindere similară care au captat atenţia şi au devenit bestselleruri (şi mă gândesc aici desigur la Trilogia Millennium a lui Stieg Larsson sau la Umbrele lui Grey, de E.L.James), romanul Donnei Tartt nu mizează nici pe o intrigă poliţistă sau pe fascinaţia pentru o societate nordică destul de misterioasă dar nici pe erotism dezinhibat pentru a capta atenţia cititorilor. Cu surpriză aş putea mărturisi că mi-e greu să accesez o explicaţie facilă (dincolo de eticheta Premiului Pulitzer) pentru a înţelege popularitatea acestui acestui volum, atâta timp cât autoarea pare să valorifice o tradiţie a romanului  victorian, în spiritul lui Dickens, cu un parcurs iniţiatic al unui personaj vulnerabil,  într-o lume plină de nedreptăţi şi suferinţă. Tocmai de aceea aş spune că Sticletele şi succesul său reprezintă o surpriză atâta timp cât vorbim de un fel de tribut pe care îl aduce autoarea, într-o formă sau alta, romanului  dickensian, un profil narativ care probabil nu ar suscita un interes foarte mare pentru cititorul contemporan.

Donna Tartt ne invită să privim lumea prin ochii lui Theo Decker, un adolescent de 13 ani din New York care îşi pierde mama într-o explozie la un muzeu din metropola americană. Marcat profund de această tragedie, Theo se grăbeşte, inexplicabil să salveze şi să ia cu el drept amintire o pictură a unui artist flamand, Fabritius, intitulată Sticletele. În acelaşi timp, protagonistul primeşte de la un bătrân aflat pe moarte, între dărmături, un obiect şi o adresă misterioase. De aici va începe aventura existenţială iniţiatică a lui Theo care, după ce va fi îngrijit de o familie bogată din New York, va fi luat în custodie de tatăl său, un actor ratat, un escroc, un alcoolic dependent de jocuri de noroc în Las Vegas.

În Sin City îl va cunoaşte pe Boris, un personaj excentric care trăieşte, la rândul său drama destrămării familiale şi a marginalizării, doar că întâmpină aceste dificultăţi cu un optimism şi un tonus psihologic greu de egalat. Alături de Boris, o figură care combină nepăsarea, irascibilitatea şi pofta nebună de viaţă, Theo ia contact cu poveşti fascinante din est, cu ceaiul îndulcit, ţigările şi mai apoi drogurile, precipitând o adolescenţă precoce care nu îşi refuză nimic. Întors la New York, Theo urmăreşte indiciile lăsate de bătrânul mort în muzeu şi ajunge la atelierul de restaurări al lui Hobie, un împătimit al mobilelor în general, care îl iniţiază pe Theo în pasiunea redescoperirii frumosului. Renunţând la şcoală şi dedicându-se, îndrăgostit de pasiunea lui Hobie,  deprinderii meşteşugului de restaurare, Theo va intra în tot felul de încurcături economice şi înşelătorii, bântuit de o constantă şi dureroasă dependenţă de droguri. Reîntâlnirea cu familia bogată care l-a crescut şi care, la rândul ei se află în pragul unui dezastru, reîntâlnirea de la New York cu Boris, o posibilă căsnicie cu orizonturi deopotrivă salvatoare şi exasperante sunt evenimentele care vor marca destinul protagonistului ajuns la maturitate. Dincolo de intrigile secundare, de personajele episodice, de poveştile de familie încheiate tragic în universul celor bogaţi şi înstrăinaţi sau în cel al escrocilor şi al lumii interlope, atenţia cititorului va poposi, prin ochii lui Theo asupra tabloului lui Fabritius pe care protagonistul refuză să îl returneze autorităţilor şi care va dispărea din posesia lui.  Simbol al ataşamentului faţă de trecut, singura legătură cu mama sa dispărută în tragedia de la muzeu, Sticletele este refugiul intim al protagonistului într-un spaţiu imaginar minuscul, al frumosului, al confortului, al consolărilor emoţionale. Tocmai de aceea, Theo nu va ezita să pornească spre Olanda, într-o cursă a recuperării acestei opere de artă, în ultima parte a romanului care va căpăta accente cert poliţiste. Care este semnificaţia tabloului, care va fi soarta acestei opere de artă şi ce se va întâmpla cu Theo vă rămâne să descoperiţi.

Am fost şi încă sunt un fan al poveştilor dickensiene, al bildungsromanelor în general, însă mărturisesc că, în ciuda anvergurii sale, întregul edificiu al Donnei Tartt pare totuşi cam lipsit de omogenitate, artificial de lung pe alocuri. Mărturisesc că, spre deosebire de romanele victoriene (la rândul lor elaborate şi dense în evenimente decisive pentru protagonişti), în povestea Donnei Tartt nu am simţit o maturizare a personajului principal, chiar şi după jumătatea romanului (adică după 500 de pagini) simţeam că am de a face cu acelaşi băieţel traumatizat de despărţirea de mamă, o victimă greu de recuperat, incapabilă să mai lege relaţii cu ceilalţi sau să ia decizii pentru viitorul său. Nu ştiu dacă efectul acesta a fost intenţionat (finalul romanului, deznodământul călătoriei tabloului care va oglindi, simbolic călătoria lui Theo îmi sugerează că nu ar fi întâmplator ), dar devine pe undeva obositor şi repetitiv să urmăreşti, pe sute de pagini un personaj lipsit de dinamică. Dincolo de aceste neajuns care probabil că mi-a dat senzaţia că o parte din desfăşurarea narativă este pur şi simplu redundantă, cvasi-inutilă atâta timp cât nu produce efecte semnificative în protagonist, povestea Donnei Tartt este o interesantă incursiune în lumea ascunsă a restauratorilor de mobilier, a colecţionarilor de frumuseţe, o poveste care nu străluceşte neapărat prin dimensiunea ei iniţiatică sau poliţistă (deşi le integrează, într-o formulă aparte pe amândouă) dar care ne prilejuieşte, mai ales spre final, câteva minunate lecţii despre sensul artei şi universalitatea sa, despre relaţia personală între un obiect de artă şi admiratorul ei, despre felul în care frumuseţea poate ajunge într-adevăr să salveze, dacă nu lumea (aşa cum era un ideal într-un roman dostoievskian), măcar câteva destine individuale, prin plasarea oamenilor în acea zonă intermediară, între realitate şi punctul unde mintea întâlneşte realitatea, o margine de curcubeu unde se naşte frumuseţea, unde două suprafeţe foarte diferite se amestecă şi se estompează pentru a furniza ceea ce viaţa nu ne oferă: spaţiul unde există toată arta şi magia.

STICLETELE – Donna Tartt- Editura Litera, 2015

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *