Un roman dens în umbre şi penumbre, un roman traversat de ecouri sensibile şi dure în acelaşi timp, o poveste cu perspective variate şi multiple asupra unei experienţe istorice copleşitoare – sunt doar câteva dintre caracterizările care pot descrie naraţiunea lui Richard Flanagan, câştigător al premiului Man Booker Prize pe 2014. Aceleaşi caracterizări au fost ilustrate şi de întâlnirea cititorilor, din această după amiază de la Librăria Şt.O.Iosif Braşov.
VINERI, 30.10.2015, în Salonul Şt.O.Iosif am găzduit o nouă ediţie a CLUBULUI DE LECTURĂ, la care am schimbat impresii pe marginea romanului O CALE ÎNGUSTĂ SPRE NORDUL ÎNDEPĂRTAT (Editura Litera, 2015), semnat de scriitorul născut în Tasmania, Richard Flanagan.
Am deschis evenimentul evocând câteva elemente care m-au impresionat în această poveste, dincolo de dificultatea relativă a lecturii sub formă de puzzle: romanul lui Flanagan reuşeşte să redea experienţa traumatizantă şi mai puţin cunoscută a lagărelor de muncă organizate de japonezi, în care, spre deosebire de instituţiile totale similare din Europa, din aceeaşi perioadă, prizonierii şi torţionarii par să fie apropiaţi de o solidaritate fanatică, impusă ideologic, a îndeplinirii unei misiuni comune pentru împărat. Impresionant mi s-a părut, de asemenea, felul în care e portretizată fragilitatea memoriei: chiar personajele care au trăit cele mai teribile orori, ajung, după ani de zile de la consumarea experienţelor teribile, să le lase în urmă cu totul.
Alţi cititori au fost de părere că supravieţuirea psihica, postbelică, atât a prizonierilor, cât şi a torţionarilor este dependentă de uitare, uitarea este elementul necesar depăşirii evenimentului traumatic, atâta timp cât suferinţa extremă trăită în lagăr reprezintă o experienţă ce nu poate fi pe deplin împărtăşită şi raţionalizată. Cu toate acestea, impactul acelor orori se resimte în viaţa protagonistului şi după încheierea războiului, Dorrigo Evans nemaifiind capabil să îşi recapete echilibrul interior, devenind un infirm din punct de vedere afectiv.
Unii cititori au remarcat dubla duritate a japonezilor: sadismul exercitat asupra prizonierilor nu este unilateral, monstuos, ci originează într-o exigenţă pe care executanţii din lagăr şi-o impuneau la rândul lor, propriilor persoane. Alţi cititori au fost aproape revoltaţi de dedublarea torţionarilor: de la satisfacţia estetică a crimelor din lagăr la eschiva de a mai răni chiar şi insectele, după încheierea războiului.
Alţi cititori au căutat să îşi explice sentimentul de impostură pe care Dorrigo Evans l-a trăit în perioada postbelică, chiar şi după ce a ajuns un chirurg martir şi celebru. Augusta Ciolan a mărturisit că, citind acest roman, a înţeles mai profund unele nuanţe dure, nelipsite de cruzime ale artei japoneze.
S-a mai discutat şi despre proporţiile necunoscute şi dramatice al războiului chino-japonez, despre filosofia imperialistă a Ţării Soarelui Răsare şi a felului în care aceasta s-a dezintegrat, după ce ea a fost trădată chiar de împărat. Am schimbat impresii despre criminalii de război, despre ambivalenţa comportamentului protagonistului, despre patriotismul australienilor, despre caracterul accentuat jurnalistic al romanului lui Flanagan şi despre măiestria cu care a reuşit acest autor să aşeze, în doze potrivite, piese de puzzle narativ şi metaforic la locul lor, într-un ansamblu închegat cu multă subtilitate.
A fost o după amiază plăcută, în compania lecturilor, a ceaiului aromat cu scorţişoară şi a discuţiilor provocatoare, pe calea deloc îngustă, dar familiară a curiozităţilor de lectură. Ne revedem luna viitoare!