“Scrisul ne este inca o verigheta pe inelar, ne da forta si siguranta.” – un interviu cu Carmen Firan si Adrian Sangeorzan

22/11/2015

In luna decembrie, va propunem să (re)descoperiţi doi oameni frumoşi şi talentaţi, în preajma cărora simţi familiaritatea  instalându-se rapid, mai ales că sunt generoşi la vorbă şi au experienţe interesante de împărtăşit: scriitoare, jurnalistă cu mai bine de 20 de volume la activ, tradusă în mai multe limbi, Carmen Firan, alături de soţul ei, Adrian Sângeorzan ginecologul care ne-a lăsat câteva mărturii tulburătoare despre condiţia emigrantului, o personalitate care trăieşte cu două femie fatale (medicina şi literatura) au vorbit cu plăcere, modestie şi umor despre carierele lor impresionante, despre România şi SUA, despre cărţile lor şi farmecul călătoriilor.  Sunt doi scriitori maturi, împliniţi, lipsiţi de complexe,  doi  scriitori care nu se mai luptă cu distanţele, ci doar cu timpul. Despre efectul terapeutic al prozei, despre schimbările pe care le aduce emigrarea, oportunitatea bătăilor pe umăr esenţiale, despre curiozitate, raportarea la scris şi felul în care scrisul îşi găseşte locul în cuplu ne spun mai multe CARMEN FIRAN şi ADRIAN SÂNGEORZAN, autorii lunii decembrie pe www.libris.ro, în interviul pe care îl puteţi citi mai jos.

1

LIBRIS.RO: Doi români, unul orginar din Ardeal, altul originar din Oltenia care au plecat în perioade diferite din România se întâlnesc şi se căsătoresc în America şi nu oriunde, ci tocmai la New York.  E ceva ce pare spectaculos şi în acelaşi timp improbabil în această poveste. V-aţi gândit vreodată să alcătuiţi un roman la două mâini inspirat tocmai de povestea vieţii voastre?

ADRIAN SÂNGEORZAN: Nu e nimic spectaculos în întâlnirea a doi români în America. New York-ul are români cât un oraș mare din România (sute de mii zic statisticile), deci orice combinație sau căsătorie e posibilă la New York. Multe cupluri de români, care emigrează împreună în America, din păcate divorțează.  E un subiect, aș zice mai ”spectaculos” pentru că te-ai aștepta ca un cuplu care emigrează dintr-o altă lume să devină și mai sudat, dar se pare că nu e așa totdeauna. Împreună cu Carmen am scris deja un volum de poezii (exquisite corpses) numită ”Voci pe muchiie de cuțit”, la puțin timp după ce ne-am ”combinat” la New York. A fost cartea care m-a tras înapoi în literatură. Volumul de proză, ”Judecata”, apărut recent, e și el scris împreună. Nu e la ”două mâini”, pentru că fiecare și-a scris  partea lui, pe tonul vocii lui. În schimb e concepută la ”două minți”, care dupa atâția ani de conviețuire împreună au ajuns să-și intersecteze și încrucișeze serios gîndurile. E o carte de cuplu în care ne imaginăm în fața unui judecător de divorț din Manhattan unde punem pe masă toate divergențele noastre și încercăm să facem ceva constructiv cu ele. Ar fi o metodă bună de tereapie pentru multe cupluri, dar poate fi periculos dacă sunt scoase din teacă contradicții prea tăioase.

CARMEN FIRAN:  Cât de improbabil poate fi destinul? Eu văd întâlnirea noastră făcută să se întâmple. Ne-am cunoscut când trebuia, unde trebuia și cred că fiecare dintre noi a avut sentimentul unei bătăi pe umăr, cu tâlc. Spectaculos este că am sărit amândoi în același tramvai în același timp, că am recunoscut semnul pe care destinul ni l-a făcut, un fel de dar căzut din cer pe care am știut să-l prețuim. Un roman n-am scris împreună, dar tocmai am publicat un volum comun, Judecata – Adrian Sangeorzan vs Carmen Firan (un proces imaginar cu un verdict scris de Andrei Codrescu), în care multe aspecte ale vieții noastre sunt relevate pe două voci, din punctul fiecăruia de vedere, o proză confesională și oarecum îndrăzneață, care dincolo de literatură poate avea și un efect terapeutic asupra relației în cuplu. Ne-am jucat scriind, ceea ce nu înseamnă că jocul nostru e lipsit de gravitate.

LIBRIS.RO: Cum se face ca ati revenit si reveniti periodic in Romania, deşi sunteţi stabiliţi peste ocean de ani de zile?  S-a schimbat, în tot acest timp, raportarea emoţională la ţara noastră?

ADRIAN SÂNGEORZAN:  Revenirea mi se pare foarte naturală. Ca a păsărilor migratoare, dacă vreți. Doar că noi avem cuibul permanent la New York. Toți avem în cap tot felul de alte ”cuiburi” în care poposim, evadăm din când în când, cel puțin mental. Doar alienații sau nebunii au doar unul. Revenirea în România, din care am plecat de peste 25 de ani, e totdeauna emoțională. Eu sunt de fapt un migrator norocos. Am plecat din România imediat după revoluție și când m-am urcat în avion eram deja scăpat, eliberat de multe angoase și frustrări. Memoria noastră afectivă cred că are un sistem grozav de auto-curățare. Până la urmă îți rămân amintirile bune și frumoase, și adevărul e că eu n-am dus-o foarte greu în România. M-am chinuit mai mult cu reușitul meu în America decât cu ”chinuitul” în România, unde de fapt mi-am pregătit inconștient terenul pentru America, unde n-am vrut decât să fiu recunoscut ca doctor ginecolog, adică ceea ce fusesem când am plecat. Orice altă ”reîncarnare” în America mi-ar fi fost greu de acceptat. E drept că aici m-am apucat de scris. Un cu totul alt fel de ”bussiness” în care am intrat după ce am cunoscut-o pe Carmen, care m-a bătut pe umăr când trebuia. Apropo, poate de aici titlul ultimei mele cărți de proză ,”Bătaia pe umăr”. Sunt momente în care cineva trebuie să te bată pe umăr pentru a o lua în altă direcție.Eu n-am fugit din România pentru că am dus-o rău. Am plecat la 36 de ani când eram un doctor ginecolog împlinit și prețuit la Brașov. Când mă întorc în țară mă simt ca peștele în apă. Mai precis ca un salmon care nu mai trebuie să înoate demonstrativ contra curentului, să-și depună icrele aiurea și să moară. Anul ăsta am găsit România mult schimbată în bine la toate nivelurile.  Cu cât trece timpul mă gîndesc tot mai afectiv la anii grei, dar frumoși, petrecuți în țară. Dar și mai detașat. Mulți din generația mea afișează o oarecare nostalgie legată de acei ani. Poate pentru că eram foarte tineri (dar nu nevinovați). Nu  idealizez nimc din anii aceia grei, ar fi o greșeală, dar cui îi mai pasă astăzi de greșeli.

CARMEN FIRAN: Revenim o dată pe an în România din motive ușor de imaginat – familie, în primul rând, mormântul mamelor noastre, prieteni, evenimente literare în care suntem implicați, cum ar fi apariția unor cărți sau participarea la lansări, colocvii și festivaluri de literatură. Oceanul e larg, dar totuși nu un obstacol. Mai există apoi o curiozitate de fiecare dată, ce s-a mai schimbat, ce s-a mai întâmplat în București sau în zonele noastre natale. Raportarea emoțională rămâne aceeași, ne bucurăm de evoluția și schimbările în bine evidente, și suntem solidari cu îngrijorarea și nemulțumirile cauzate de diverse disfuncționalități politice sau administrative. Venim însă cu drag și nu cu acreală în țară, suntem dispuși să vedem mai degrabă binele decât să ne transformăm în critici chițibușari ai lipsurilor. Poate că și mentalitatea noastră s-a schimbat de când trăim în America, am ajuns mai pozitivi, mai optimiști, mai senini și mai înțelegători. E nevoie de timp pentru a reclădi și reformula o lume și o societate ținute decenii în cușca totalitarismului. Dar România mi se pare o țară valabilă, care tinde spre normalitate.

4

LIBRIS.RO: Este lesne de imaginat că există diferenţe majore între viaţa culturală de la New York şi cea dintr-o ţară din estul Europei. Care ar fi câteva dintre aceste diferenţe pe care le-aţi remarcat de-a lungul timpului? Credeţi că ele sunt recuperabile pentru România?

ADRIAN SÂNGEORZAN:  Nu vă faceți probleme! România a recuperat mult cultural și unele lucruri nici nu trebuie recuperate. De exemplu, curentul egalizator, tipic marxist, care bântuie prin creative-writting-ul ce se predă în universitățile americane. Sau corectitudinea politică exagerată. Nu cred că vreți asta. Marea diferență dintre cele două lumi e că viața culturală din SUA e mai liniștită. Foarte efeverscentă, dar fără atâtea înțepături, valuri fără rost, vendete personale. Oricum, e o vibrație bună la ora asta în România și cultura e un diapazon adevărat. Noi cei care venim aici în salturi poate observăm mai bine schimbările și multe s-au schimbat în bine. Sunt în România oameni extraordinari, intelectuali de forță, din vechea și mai noua generație de scriitori, poeți, critici, filozofi, cineaști. E nevoie doar de o mai bună validare internațională a culturii românești, iar aici avem probleme. Cei care au influență trebuie să se confrunte mai frontal cu valorile recunoscute mondial. Să iasă, să predea în afară ceea ce știu bine și să învețe de la alții ceea ce nu știu. Pentru asta trebuie să te acomodezi, să te expui, să renunți la confortul bizantin care ne place atât de mult. Bucureștiul e un oraș cosmopolit, intens, deloc provincial (poate doar atunci când unii vor să demonstreze că ”noi știm mai bine”).

CARMEN FIRAN: Viața culturală în România a fost dintotdeauna intensă, cu multe manifestări valoroase, nu mai prejos de America. Ba chiar în unele privințe, superioară. De exemplu există o mai mare diversitate a traducerilor din alte literaturi. Nu cred că România e în situația de a recupera, ci de a-și face mai bine cunoscută valoarea culturală în lume. Ceea ce a început să se întâmple, și în film, și în teatru, și în arta plastică  și literatură. La New York artiști români, fie că sunt scriitori, regizori, muzicieni sau pictori și-au făcut loc pe scenă. Mulți dintre ei veniți pe canale strict americane, ceea ce e foarte bine, chiar dacă în prezent instutițiile românești menite să conceapă strategii de anvergură au intrat într-o perioadă de umbră și provincialism. Sunt sigură că lucrurile se vor schimba și aici, timpul cultului personal pe banii statului ori cu selecții discutabile, va trece. Mai e ceva, când vorbim de viața culturală a Americii automat te gândești la New York, orașele mari de pe Coaste sau centrele universitare…ori spațiul american e uriaș în comparație cu România. În multe orașe mici și mijlocii din România se întâmplă anual festivaluri de teatru,muzică, literatură, există o efervescență culturală și un interes pentru astfel de evenimente, iar ele au vizibilitate națională. Lucrurile stau altfel și la altă scară în America unde chiar și cele mai mari nume pot fi perfect necunoscute pentru mulți locuitori ai statelor Americii, să-i zicem, profunde.

LIBRIS.RO: Fiecare dintre dumneavoastră are un copil din căsătoria anterioară şi ei au ales, pentru o perioadă, să trăiască şi să  lucreze în România, chiar şi  după ce au experimentat prosperitatea vestica. E un fenomen comun? Care este explicaţia dumneavoastră pentru aceste alegeri?

ADRIAN SÂNGEORZAN: Nimeni și nimic nu mai e astăzi bătut în cuie. Oamenii circulă liber, iar tinerii români sunt cetățeni ai planetei și nu se sfiesc să facă alegeri ce par ciudate pentru cei mai imobili, mai fixați în obiceiuri și rutină. Motivația plecării din țară e pur economică și dacă ar duce-o ceva mai bine mulți tineri n-ar mai pleca din România. Dacă ați ști câți visează să se întoarcă înapoi și unii chiar o fac. Am acum în cabinetul meu de ginecologie două cupluri mixte, în care doar bărbații sunt români. Vor să se mute în România după ce soțiile vor naște. Unul din ei e din Brașov, ea e american-irlandeză născută în America și deja și-au cumpăart o casă într-un sat de lângă Brașov și vor să înceapă acolo o afacere cât mai curând. A întrebat-o pe ea cum crede că se va simți între străini, într-o altă limbă. Mi-a răspuns simplu că îi place locul și ar vrea copiii lor să crească mai liniștit și mai aproape de natură. O prietenă bună, scriitoare americană trecută de 50 de ani, a emigrat cu soțul ei în România acum 8 ani, deși o duceau foarte bine în New York. A învățat românește, au o casă superbă la țară lângă Rucăr, scrie, traduce, trăiește bine, și îi place când femeile din sat îi spun ”țața Gina”. Oamenii vor la mai bine și ce e bine pentru ei știu doar ei.

CARMEN FIRAN: E destul de comun pentru copiii românilor stabiliți în străinătate. Când ajung la vîrsta studiilor mulți sunt atrași de România, unde li se pare o viață paradoxal mai liberă și mai interesantă pentru un tânăr, cu forme de socializare dinamice, cu o naturalețe a comunicării. Mai e și curiozitatea de a studia în țara de unde au plecat când erau mici, sau la alții, curiozitatea de studia în țara în care s-au născut părinții lor. Majoritatea se reîntorc în America îmbogățiți cu o experiență care de cele mai multe ori e pozitivă.

2

LIBRIS.RO:Cât de greu v-a fost să vă afirmaţi ca scriitori în SUA? În calitate de scriitor ajuns pe pământ american, a proveni dintr-o ţară est europeană e un privilegiu, în sensul în care stârneşte curiozitate şi interes prin lumea particulară pe care o aduce cu el  sau e mai degrabă un handicap?  

ADRIAN SÂNGEORZAN: Pentru mine situația e mai simplă. Eu nu am avut nimic de dovedit ca scriitor emigrat pentru că n-am publicat nimic înainte de-a pleca din România. Deci n-am avut niciun handicap de genul ăsta. Sunt poate un ”accident” cultural fericit pentru că acum 25 de ani n-am visat să dau interviuri, să fac tururi cu cărțile mele sau să fiu invitat la festivaluri de literatură. În New York în general nu ai niciun handicap că ”foreigner”, dar ca scriitor într-o limbă straină ești plin de handicapuri. Cel mai mare e datorat apetenței scăzute a americanilor pentru traduceri. Doar 2% din cărțile publicate în SUA sunt traduceri (între ei și marii clasici). Cât din ce se publică publică în România sunt traduceri? Imaginați-vă o librăriei română din care ar fi scoase traducerile. Din punctul ăsta de vedere sunteți mai conectați la mapamond decât americanii.

CARMEN FIRAN: Din fericire New Yorkul este un burete care absoarbe bine, fără prejudecăți și diferențe, orice voce care are ceva de spus. Eu am fost norocoasă pentru că mi-am găsit destul de repede editori și un agent literar, grație și prietenilor americani de a căror prețuire m-am bucurat. Primele mele poezii au fost traduse în engleză de Andrei Codrescu, apoi de Julian Semilian, Isaiah Sheffer, Adam J. Sorkin. Am câștigat și Premiul I la poezie la un Concurs al Americii de Nord organizat de New York Review of Books, la doar un an după ce ajunsesem în America. A contat mult pentru mine atunci, mi-a dat încredere și sentimentul că pot reuși chiar complet necunoscută și venind dintr-o țară cu o limbă de circulație mică. Romanul meu Farsa a apărut apoi în două ediții și mi-a consolidat cumva poziția în anumite cercuri literare din New York, deschizându-mi mai târziu alte uși. Handicapul există totuși, procesul de a publica o carte după ce ai scris-o e mult mai îndelungat și mai complicat pentru un scriitor străin, ai nevoie de o traducere foarte bună, apoi de corectori, redactori etc care să pregătească manuscrisul în formă impecabilă pentru a fi considerat de o editură americană.

LIBRIS.RO: A modificat, în vreun fel, statutul de emigrant raportarea la scris? A devenit scrisul o formă de a scurtcircuita distanţele, de a te simţi mai aproape de casă?

ADRIAN SÂNGEORZAN: Dacă nu aș fi emigrat, nu cred că m-aș fi apucat de scris. ”Apucat” e întâmplător cuvâtul potrivit, pentru că scrisul fost ca un o parâmă de care m-am prins, într-un moment în care învățasem să înot destul de bine. Cu scrisul nu cred că ”scurtcircuităm” distanțele, cât timpul. Problema e cu timpul, distanțele nu mai contează.

CARMEN FIRAN: După ce m-am stabilit la New York am avut nevoie de o perioadă de adaptare, am scris mai puțin, am contemplat însă scrisul și i-am căutat, instinctiv, sonorități noi. Interesant că am început să scriu tot mai mult proză – nuvele, eseuri, dar și teatru. Fără să părăsesc poezia, dar cumva viața în lumea nouă m-a împins în, să-i zic, narațiune. Scrisul nici nu-mi apropie nici nu scurtează distanțele, iar eu îmi car casa cu mine.

LIBRIS.RO: Doamna Carmen Firan, aţi lansat recent la Braşov volumul Dialogul vântului cu marea:  Nina Cassian în dialog cu Carmen Firan. Povestiţi-ne în câteva cuvinte despre ce a însemnat şi ce înseamnă Nina Cassian pentru dumneavoastră.

CARMEN FIRAN: O minte strălucită, o poetă de excepție, pasăre rară dotată cu talent și curaj în limbaj, un alter ego – am fost prietene bune, ne-am jucat și am râs împreună, am scris exquisite corpse, am dat lecturi și am recitat la diverse evenimente, ne-am confesat și ne-am susțint și în viață, și în literatură. Cartea de conversații pe care am facut-o împreună ne relevă și asemănările și diferențele dând prietenie noastre o dimensiune imbatabilă, a timpului și toleranței dincolo de timpuri. Două poete născute în România, ambele emigrate la New York, ambele săgetătoare – Nina, o idealistă cu picioarele pe pământ, eu o pragmatică lucidă cu rădăcini de aer. Vorbesc și acum cu ea, de acolo de unde e, și sufletește voi rămâne totdeauna atinsă de cuvintele ei strălucitoare, de gesturile ei feminine, de franchețea discursului, uneori ascuțit și cinic, alteori de o tandrețe îngerească. O mare poetă care va rămâne în literatura lumii, nu doar în cea română sau americană, în ciuda anilor sumbri care i-au mutilat poezia. Până la urmă talentul se ridică și el deasupra vremurilor.

LIBRIS.RO: Domnule Adrian Sângeorzan, aţi declarat de mai multe ori că trăiţi cu două femei fatale: medicina şi literatura. Se completează sau se concurează? Cât de dificilă a fost această şi este aceată coabitare?

ADRIAN SÂNGEORZAN:  Sigur se completează pentru că nu pot renunța la niciuna, De asta le-am numit  ”femei fatale”. Situația e și frustrantă pentru nu pot citi și scrie cât aș vrea, dar uneori reușesc să citesc și să scriu când sunt de gardă în spital și atunci senzația de triumf e mare. Dar mi-e clar că voi rămâne cu scrisul. Cum am spus, problema e cu timpul, care e greu de păcălit.

LIBRIS.RO: Cum influenţează scrisul viaţa unui cuplu? Devine un spaţiu al refugiului intim, individual, pentru fiecare partener sau, dimpotrivă e un loc în plus de întâlnire? Cu alte cuvinte scrisul desparte sau apropie?

ADRIAN SÂNGEORZAN:Scrisul în cuplu e ca gătitul, doar că ai nevoie de două bucătării, ceea ce pentru noi după atâția ani e simplu și natural. Nu numai că nu ne încurcăm unul pe altul, dar ne stimulăm reciproc. Fiecare e cu rețeta și cu stilul lui. Ne cunoaștem bine unul pe altul, uneori ne criticăm năpraznic. Citiți cartea noastră „Judecata” în care judecătorul ne întreabă insistent despre cum conviețuim în cuplu, cu scrisul lângă noi, ca un câine comun care ba mârâie, ba mușcă, ori ne linge. E un liant grozav. Noi putem vorbi ore întregi despre subiectele care ne interesează și nu știm cum trece timpul. Iarăși timpul, cea mai rea fiară…

CARMEN FIRAN: Mulți cred că într-un cuplu de scriitori trebuie să fie competiție, gelozie, orgoliu…Noi doi cred că suntem naturi fericite, ne criticăm unul pe altul fără invidie, ne susținem, avem un transfer de idei și de energie benefică. Scrisul ne este încă o verighetă pe inelar, ne dă forță și siguranță. Și ne mai dă ceva extrem de prețios: un pact cu timpul. O formă de tinerețe interioară continuă.

LIBRIS.RO:  Aţi călătorit în multe locuri de pe glob, de la Cambodgia, Thailanda, Maroc, Chile etc. Care au fost câteva dintre cele mai memorabile experienţe de călătorie pe care le-aţi avut?

ADRIAN SÂNGEORZAN:  Locurile exotice pomenite mai sus m-au atras totdeauna și am corupt-o și pe Carmen, mai înclinată spre comfortul vestic. India rămâne pentru mine capătul lumii și am și scris despre India și Nepal. Am în lucru o carte de călătorii. În Maroc, la Marackesh, neascultând de ghidul local, am ajuns într-un cartier prost unde am fost atacați de o gașcă de derbedei care au încercat să ne jefuiească amenințându-ne cu cuțitele. Noi spunem peste tot că suntem din România (aha, Hagi, Nadia Comăneci, Ceaușescu) și cred că atunci a contat. Eu m-am dat un fel de Ali Baba estic, lăudându-mă că sunt sunt prieten cu Hagi (am mințit) în timp ce Carmen s-a certat groaznic cu ei în franceză (chiar știe bine franceza) în timp ce-i amenința cu închisoarea și tot felul de pedepse păgâne. Cred că i-a speriat, și m-a speriat și pe mine. Când am ajuns într-o piață publică, ne tremurau genunchii. Ar trebui să scriu despre asta.

CARMEN FIRAN: Mai mult decât fascinaţia de a vedea locuri noi, călătoriile sunt evadări fericite spre necunoscut, un suflu de libertate în oase, o uşurătate a fiinţei zburată printre fusuri orare, peste ţinuturi cu energii diferite, şi fiecare din ele infiltrându-ţi în oase un fel de tinereţe venită din senzaţia de diferit, altfel, altundeva. Deliciul de a-ţi face valiza, de a consulta hărţi şi ghiduri, de a lăsa imaginaţia să o ia înainte, cu riscul că realitatea o va contrazice sau depăşi, toate fac parte din ritualul pregătitor escapadelor. Nu ştii niciodată însă la ce să te aştepţi, excursiile au imprevizibilul lor, Pandora îşi desface cutia cu miracole, surprize şi primejdii, ca şi apetenţa noastră pentru necunoscut, mister şi aventură. Să pleci e o provocare, un curaj. Curajul unui alt început. Călătoriile sunt cunoaştere. Sunt şi escapade în timp. Ai senzaţia că doar cei rămaşi acasă îmbătrânesc. Pentru tine, cel aflat pe drum, timpul se lungeşte binevoitor, îţi lasă tihna să-i percepi altfel convenţia limitelor. L-am simţit intens sub cerul Ierusalimului, alert în pieţele Lisabonei, voalat pe străzile medievale ale Medinei din Fez, ori ca pe un şarpe leneş alenecând pe malul Gangelui. Într-un templu budist din Tailanda călugărul mi-a vorbit despre călătoria sufletului etern rătăcitor; în Peru shamanul invoca spirite luminate plecate în lumea de dincolo spre a vindeca trupurile celor rămaşi aici; la Varanasi mulţimi uriaşe aşteaptă în fiecare zi răbdătoare să-şi înceapă ultima călătorie. Undeva, pe o plajă pustie din America de Sud, am simţit cum timpul îşi pierdea autoritatea, m-am trezit fericită în bucuria simplă a clipei. Acolo, atunci, aş fi putut întrerupe totul pentru a trăi liber, din puţin, fără responsabilităţi şi fără vină. Călătoriile pot produce astfel de revelaţii. Despre toate astea vorbesc în volumul de călătorii Unde începe cerul, apărut la Editura Polirom.

unde incepe

LIBRIS.RO:  Amândoi aveţi o operă generoasă şi variată în conţinut şi formă. Cum l-ar recomanda Carmen Firan pe Adrian Sângeorzan şi cum ar recomanda-o Adrian Sângeorzan pe Carmen Firan cititorilor care încă nu v-au descoperit?

ADRIAN SÂNGEORZAN: Dacă vă place poezia, citiți poemele lui Carmen. Veți fi tras de mână într-o lume aparte, de unde veți medita mai bine la cele pe care evităm să le privim în față: viața, moartea, care nu trebuie luate în tragic, nici pisica neagră care-ți taie calea, pentru că poate fi un semn de noroc. Citiți-i și proza și poate vă veți apuca de scris, cum mi s-a întâmplat mie. Sau ascultați-i unul din ultimele interviuri la TV sau radio. Uneori reușeșete să mă surprindă și să mă uimească și pe mine, de parcă n-aș trăi cu ea zi de zi. A scris de curând o piesă de teatru după cartea noastră ”Judecata”, uimindu-mă cu viziunea ei scenică. Uitasem că mi-a spus cândva că visul ei a fost să se facă regizor.

CARMEN FIRAN: Am încredere și în Adrian, soțul, și în Adrian, scriitorul. El vine cu ceva tot mai rar în proza noastră contemporană: sinceritate, firesc, naturalețe, un fel de franchețe nefardată. Este un bun ascultător al vieții și întâmplărilor, un excelent povestitor fără să urmărească efectul spectaculos ori să vâneze emoții. Vocea lui e gravă și amuzantă deopotrivă, cu siguranță autentică. Cartea mea preferată din câte a publicat până acum? Anatomia Lunii.

anatomia

LIBRIS.RO:  Ce autori credeţi că ar merita mai multă atenţie din partea cititorilor români?

ADRIAN SÂNGEORZAN: Nu știu.  Nu prea se mai citește. Lumea nu mai are timp de așa ceva. Suntem într-o goană nebună după nu se știe ce. Am avea nevoie de autori care pot opri timpul pentru câteva pagini. Sud americanii sunt buni la așa aceva, dar nu numai ei.

CARMEN FIRAN: Cred că cititorii români au de unde alege, mai mult decât cei americani. Raftul Denisei al Editurii Humanitas este oricând o selecție făcută cu pricepe de către Denisa Comănescu, autorii cei mai importanți ai lumii de azi putând fi citiți în românește. Dar multe alte edituri au o strategie competitivă cu orice editură mare din lume, se publică mult iar cititorii români știu ce să aleagă. A trecut febra postrevoluționară, lucrurile se reașează în matcă.

LIBRIS.RO:  Cât timp alocaţi zilnic lecturii? Ce vă place să citiţi? Ce cărţi v-aţi propus să citiţi în perioada următoare?

ADRIAN SÂNGEORZAN: Nu-mi pot permite să-mi ”aloc” nimic pentru că nu-mi iese. Timpul de lectură e todeauna furat și sunt destul de bun în această hoție. Pot citi oriunde, în orice poziție, dacă mi se dă puțin răgaz. Carmen mă invidiază și mă ironizeză pe tema asta. Încerc asta și cu scrisul, dar e mai greu. Todeauna mi-au plăcut americanii, de la Dos Pasos, Dreiser, Hemingway, la Richard Ford și clasicul Henry Miller, pentru care am o afecțiune specială. Îi recitesc periodic cărțile pentru că mă stimulează cu verva lui.

CARMEN FIRAN: Citesc cât apuc, pe unde apuc, în metrou, în pauzele de scris, în timpul reclamelor publicitare de la televizor. Citesc reviste de cultură, The New Yorker, New York Review of Books, The Atlantic,  diminețile citesc New York Times. Citesc din autori americani, români, în special ficțiune, eseu și poezie. Acum m-am întors din România cu cărțile unor prieteni care stau la rând: Gabriela Adameșteanu, Eugen Negrici, Daniel Cristea-Enache, Mircea Daneliuc…Vreau să citesc apoi ceva din noua laureată a Premiului Nobel, Svetlana Aleksievici despre care nu știam prea multe ca scriitoare, dincolo de activitatea ei de dizidentă. Mai aștepată pe noptieră și ultima carte a lui Oliver Sacks.

Interviu realizat de Sever Gulea, pentru www.libris.ro.

Surse foto: arhiva Librariei St O Iosif si revistatango.ro

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *