Despre gentlemenii de ieri si lumea Tangoului Vechii Garzi

29/01/2016

O după amiază mohorâtă de ianuarie la Braşov, un moment nevralgic pentru cei cu meteosensibilităţi nu a reprezentat un impediment pentru cititorii pasionaţi şi fascinaţi de scriitura unui autor spaniol fermecător, astfel că prima ediţia a Clubului de Lectură din 2016 a avut un număr mare de participanţi. Un fapt care nu poate decât să ne bucure, un fapt explicabil poate şi prin prisma romanului supus atenţiei, o poveste cu deschideri spre câteva dintre cele mai memorabile decoruri mondiale şi spre o poveste de dragoste întinsă pe câteva decenii.

VINERI, 29.01.2016, în Salonul Şt.O.Iosif a avut loc o nouă ediţia a Clubului de Lectură, un eveniment care intră în al patrulea an de existenţă, cu la fel de mult apetit pentru impresiile cititorilor şi cu aceeaşi atmosferă care subliniază dimensiunea socială şi dialogală a lecturii. În ianuarie 2016 am discutat despre romanul TANGOUL VECHII GĂRZI (Editura Polirom, 2015), semnat de Arturo Perez Reverte.

20160129_190324

Am deschis evenimentul sugerând că romanul lui Reverte (un scriitor pe care nu îl abordasem până acum) mi-a amintit de o reuşită de construcţie a unor cadre holywoodiene, cu personaje perfect integrate în decoruri gândite şi amenajate în cel mai mic detaliu, doar că nu prin lejeritatea imaginii capturate de camera de filmat, ci prin cuvinte. Un autor de o flexibilitate stilistică şi o versatilitate narativă de invidiat, Reverte reuşeşte să jongleze la fel de bine cu literatura poliţistă, cu cea erotică sau cu cea psihologică şi oferă un roman în care cititorul se simte pe un adevărat platou al atmosferei, fără să fie purtat de pe culmea unei scene de geniu la momente de umplutură narativă.

Alţi cititori au apreciat caracterul documentat al cărţii, atenţia la amănunte a scriitorului spaniol. Livia Nilescu a identificat o legătură aparte între tango şi protagonist: amândoi au pornit de jos, din mahalale şi au ajuns să cucerească cele mai selecte saloane aristocrate. Livia Nilescu a remarcat, de asemenea, faptul că legătura amoroasă dintre Mecha şi Max pare să fie un fel de vulcan care erupe la fel de puternic, chiar şi după ani de zile de la prima întâlnire dintre cele două personaje.

Maria Anghelescu a apreciat subiectul “crosetat” extrem de atent şi de frumos de Reverte, prin felul în care întrepătrunde şi sincronizează o parte din firele poveştii. Atât de bine e evocată atmosfera de epocă încât un cititor care parcurge romanul lui Reverte se poate familiariza foarte bine cu vestimentaţia şi meniurile vremurilor. Maria Anghelescu a surprins ambiguitatea relaţiei dintre Mecha şi Max: în vreme ce rămâne destul de convingător faptul că Mecha îl iubeşte (chiar şi pervertită de soţul ei, compozitorul de Troeye), afecţiunea lui Max rămâne discutabilă.

Alţi cititori au fost încântaţi de caracterul fluid al construcţiei narative, de uşurinţa cu care Reverte traversează decenii de întâmplări şi planuri de poveste, fără ca asta să fie deranjant în vreun moment pentru cititori. În ciuda exploatării unor clişee (triunghiul amoros, copilul surpriză etc), romanul scriitorului spaniol reuşeşte să evite elegant melodrama ieftină şi rezolvările de intrigă din condei şi să ofere personaje provocatoare. Dintre acestea, Max Costa un escroc absolut, mincinos patentat şi şarmant, un supravieţuitor este cel care reuşeşte să ridice în cele din urmă suspiciuni în privinţa identităţii sale până la final.

Unii cititori au remarcat faptul că eşecul relaţiei dintre Mecha şi Max are în subtext o ciocnire între lumi nemiscibile:  lumea aristocraţiei aflată pe culmile opulenţei interbelice şi lumea celor născuţi sub o altă stea, proveniţi din păturile sociale inferioare care, chiar dacă reuşesc să parvină parţial, să îşi câştige locul în cercurile selecte nu aparţin niciodată cu adevărat high classului. Relaţia dintre Mecha şi Max este de fapt un fel de partidă de şah amânată indefinit care dă naştere la tot atâtea posibilităţi şi anticipări precum în cele mai negre coşmaruri ale oricărui şahist. Cititorii au remarcat şi felul în care obiectele care traversează povestea, precum colierul de perle devin la rândul lor metafore convingătoare care oglindesc evoluţia naraţiunii.

Horia Nilescu a renunţat la prejudecăţi una câte una pe măsură ce a citit romanul lui Reverte: fără să aibă aspiraţii pe depline ale unui singur gen, fără să fie doar un roman erotic, doar un roman de aventuri, doar un roman cu spioni, creaţia scriitorului spaniol a depăşit aşteptările cititorului, amintind de performanţa lui Mario Varga Llosa de a glisa planuri narative. De asemenea, Tangoul Vechii Gărzi a fost o carte care i-a stârnit lui Horia curiozitatea de a afla mai multe despre cultura epocii, despre autenticitatea protagoniştilor, sursele de inspiraţie ale autorului  şi l-a încurajat, la fel ca alte volume cu referinţe muzicale să aducă mai multe CDuri cu tango în librărie.

Discutând despre farmecul anilor 30, despre gentlemani, despre parveniţii de ieri şi de azi, despre seducătoarele cadre surprinse de Reverte în Italia, în Argentina sau în Franţa, într-o atmosferă destul de englezească (ceai negru cu lapte), am încheiat prima ediţie a Clubului de Lectură din 2016, un eveniment care se anunţă la fel de promiţător şi în acest an. Ne revedem în februarie!

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *