Scriitor in comunism

28/02/2016

scriitorDe când am luat contact cu domeniul editorial şi al distribuţiei de carte am tot auzit voci care deplângeau dificultăţile autorilor tineri de a se afirma pe piaţă, de a dezvolta o carieră de scriitor, o carieră în care scrisul să fie măcar mijlocul de subzistenţă dacă nu chiar mijlocul  de a atinge cine ştie ce prosperitate. Publicul e conservator şi cu greu abordează necunoscuţii debutanţi, e plin de găşti literare care condiţionează accesul la numele editoriale rezonante, partea autorului din încasări e infimă (căci şi editura şi librăriile trebuie să supravieţuiască, nu-i aşa?) etc.  Am citit cartea Cristinei Nemerovschi, Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes, un volum care parodiază pe toată linia ambiţiile de grandoare şi pretenţiile exagerate ale celor care se visează maeştri ai condeiului dar şi culisele nu foarte transparente şi controversate ale reţetelor de succes şi am ajuns la concluzia că e greu să devii scriitor, atunci când mai degrabă îţi doreşti asta şi aştepţi ca lumea să-ţi cadă la picioare pentru că… tu ai îndrăznit să aşezi în pagină nişte gânduri, deşi nu ai prea multe lecturi în spate şi nici talentul tău nu pare să fie confirmat de cei din jur. Iar dacă astăzi, când ai posibilitatea să publici orice oriunde,  ni se pare greu să devii scriitor, fără să cazi în capcana megalomaniei şi fără să trivializezi acest statut, am putea foarte bine să citim volumul de amintiri ale lui Ştefan Agopian pentru a ne lămuri ce înseamnă dificultăţile adevărate ale construirii unui vis, ce înseamnă să ai potenţial şi să aştepţi zece ani bătuţi pe muchie pentru a reuşi să îţi faci doar debutul, cum arată situaţia (ne)fericită în care talentul şi perseverenţa se întâlnesc dar se lovesc de cele mai absurde şi mundane obstacole pentru a căpăta expresie.

Dacă ar fi să rezumăm (auto)biografia lui Ştefan Agopian am avea impresia că avem de a face cu un destin trist şi descurajant: un băiat inteligent, născut într-o familie modestă vrea să ajungă scriitor încă din liceu, renunţă de două ori la facultatea de chimie (deşi intră lejer, chiar şi când se confruntă cu o concurenţă mare) si, obligatoriu, ajunge în armată, mai apoi rămâne şomer, se angajează ca funcţionar, în tot acest timp scrie şi se străduieşte să îşi publice manuscrisele fără rezultat, timp de aproape un deceniu. Toată această aparentă zbatere eroică a celui convins de menirea şi afinităţile sale este însă distilată literar splendid de Ştefan Agopian, cu mult umor şi talent narativ, reuşind să reconstruiască un portret al unor timpuri, al unei vârste şi al unor nume marcante din literatura română. Prima parte a volumului acoperă biografia autorului, copilăria din anii 50, istoria familiei sale cu rădăcini armene dar şi peisajul bucureştean din acei ani, cu profesiile sale, cu obiceiurile şi aromele sale. Fiecare personaj are o poveste a lui pe care Ştefan Agopian o reconstituie sintetic, cu ochi ales de povestitor. Arşag, tatăl lui Ştefan, un cizmar care a reuşit să scape din Transnistria, devenind cizmar oficial al comandantului, Marioara, mama care fură şi înşală în anii 50 ca să nu-şi piardă meşteşugul, îl cresc pe Ştefan în vremuri grele în care era o adevărată aventură să prepari o ciorbă de burtă (burta de vacă de la magazin se freca acasă cu pânză de sac), în care statutul social şi demnitatea de gospodar era judecată după putinţa de a tăia o găină în fiecare duminică. Jocurile copilăriei, momentele iniţiatice (atât în cultura politică, dar şi în cea sexuală) sunt inventariate în amănunt şi lasă în urmă ecouri anecdotice la fiecare pagină.

Armata este şi ea… de poveste, cu personaje pestriţe, tatuaje, lecţii de furat buzunare, sfori trase şi întâmplări pe şantierele patriei. Potenţialul literar apare de unde nu te aştepţi, de la sculeri matriţeri-băieţi de cartier sensibili. Ştefan Agopian ajunge să îşi citească primele creaţii la cenaclul oniriştilor (Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Virgil Mazilescu etc) până când acesta se va desfiinţa. În timp ce dă meditaţii la chimie şi trăieşte pe banii tatălui, ferindu-se de miliţia care patrula pentru a-i legitima pe cei suspecţi ca fiind lipsiţi de ocupaţie, Ştefan Agopian aşteaptă răspunsul de la Conu Alecu (Alexandru Paleologu) cel care îl duce cu vorba mai bine de patru ani, fără să îi publice manuscrisul. Abia în 1978, după ce îl cunoaşte pe Mircea Ciobanu reuşeşte să primească promisiunea fermă (pe care doar Marin Sorescu, tot prin sfori trase, reuşeşte să o ducă la îndeplinire mai târziu) a publicării romanului de debut Zilele Mâniei şi abia mai apoi, ies cele mai cunoscute lucrări ale sale Tache de catifea, respectiv Manualul întâmplărilor. În tot acest timp, Ştefan Agopian intră în cercuri literare selecte, devine un apropiat al lui Nichita Stănescu pe care autorul îl portretizează într-un capitol generos al cărţii. Spiritul motănesc , farmecele sale, capacitatea de fabula, de a epata, contradicţiile sale (risipitor şi zgârcit în acelaşi timp), abuzul alcoolic (catalizator pentru imaginaţie), o mulţime de întâmplări ilare la mare sau în locuinţa poetului sunt redate cu un firesc şi cu un spirit al prezenţei memorabile. Cititorii îl vor descoperi şi pe Marin Preda în ipostaze inedite, Agopian sugerând că ar fi fost un om nefericit (şi în viaţa amoroasă şi în acea profesională- operele sale nefiind de fapt la înălţime, după cum au remarcat şi unii critici literari mai târziu). Abordând cele două portrete ale celor doi mari scriitori marcanţi, consideraţi poate cei mai de succes la finalul anilor 70, apreciaţi chiar şi de regimul dictatorial,  autorul reconstruieşte un portret aproximativ al scriitorului în comunism, oferind  atât repere din extrema debutantului în curs de afirmare, cât şi repere din extrema celor ajunşi pe culmile gloriei.

Ultimele capitole inventariază activitatea autorului la revista România literară (se decantează uşor figura lui Nicolae Manolescu, cel capabil să te transforme, doar prin faptul de a-ţi fi dat atenţie, într-un autor demn de luat în seamă), o excursie amuzantă, plină de întâmplări şi dialoguri haioase a lui Agopian cu Radu Tudoran şi George Ivaşcu la Bratislava, precum şi patru povestiri autobiografice (aproape că nici nu simţi schimbarea de la registrul diaristic la cel literar). Cu o naivitate şi, în acelaşi timp, cu o hotărâre de invidiat, cu sacrificiu şi răbdare, cu o capacitate impresionantă de a trece peste neajunsuri şi obstacole absurde, Ştefan Agopian oferă, prin volumul său cuceritor şi ofertant, multe pagini de poveste de cea mai bună calitate.

Între disidenţi, poeţi de curte, orgolioşi cu istorii în spate, Ştefan Agopian, acest personaj venit aparent de nicăieri, fără studii literare dar un devorator de cărţi şi o personalitate dedicată scrisului iese triumfător din comunism,  cu un câştig narativ şi biografic perfect aşezat între paginile unui volum pe care nu aveţi cum să-l rataţi, fie că sunteţi curioşi să aflaţi ce însemna să fii scriitor în cele mai negre timpuri ideologice, fie că aveţi curiozităţi legate de mitologia stănesciană, fie că pur şi simplu… vă era dor de nişte poveşti straşnice.

SCRIITOR IN COMUNISM – Stefan Agopian – Editura Polirom, 2013

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

 

 

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *