Lumanarile ard pana la capat

27/03/2016

lumanariNu credeam că voi descoperi o mică bijuterie literară într-un volum de nici 200 de pagini, semnat de un scriitor maghiar care îmi era total nefamiliar. Am primit de două ori această recomandare de lectură şi mă bucur că i-am dat curs în cele din urmă, mai ales că romanul lui Sandor Marai a mai fost publicat în româneşte la Editura Humanitas (în regretata colecţie Raftul Întâi) şi era disponibil într-o nouă ediţie (care probabil că nu va mai fi disponibilă prea mult timp, pentru că are şi ea o vechime), la Editura Curtea Veche. E vorba de un roman despre o răzbunare dar şi despre o prietenie exemplară, un magistral exemplu de construcţie a suspansului, de cultivare inteligentă a răbdării cititorului.

E povestea unei reîntâlniri între două personaje masculine, o reîntâlnire care s-a lăsat aşteptată mai bine de 40 de ani. Generalul Henrik este  un văduv retras, rutinat, izolat în castelul său, pentru care decoraţiile pe care le-a câştigat sunt doar jetoane colorate, pentru care întreg domeniul pe care îl stăpâneşte îi este ostil şi străin. Pentru el lumea şi evenimentele contemporane reprezintă experienţe distante şi abstracte, atâta timp cât singurul reper care îi mai dă sens existenţei ajunse la apus, singurele mijloace de a rezista timpului şi singurătăţii sunt incapacitatea de a ierta şi dorinţa de răzbunare.

În urmă cu mulţi ani generalul a fost un tânăr distins, bogat, cu rang înalt. De mic el s-a simţit legat de Konrad, un băiat de condiţie mai modestă, împreună cu care va întemeia o prietenie adâncă şi durabilă, din care nu lipsesc gingăşia, devotamentul absolut, o autentică stare de graţie miraculoasă greu de reprodus. Deşi studiază împreună la şcoala de ofiţeri, legatura celor doi prieteni va fi umbrită subtil de diferenţele de clasă: în vreme ce Henrik este băiatul monden şi bogat care se bucură de toate oportunităţile care îi ies în cale, Konrad este produsul eforturilor mari ale părinţilor săi care îşi sacrifică bunăstarea pentru a-l întreţine. Nevoit să îşi găsească un refugiu în faţa opulenţei şi lipsei de griji a lumii în care e proiectat, Konrad afla o salvare solitară în muzică şi în artă, o lume care nu este accesibilă lui Henrik.

Căsătoria lui Henrik cu Krisztina va complica şi mai mult relaţia dintre cei doi prieteni (căci Krisztina şi Konrad par să rezoneze într-o manieră care este complet străină generalului) până în acea zi fatidică a vânătorii pe care generalul nu o va putea uita nici peste patruzeci de ani, o zi care îi va despărţi pe cei doi şi le va amorsa începutul prăbuşirii propriilor existenţe. Toate aceste detalii biografice le aflăm chiar de la bătrânul general care primeşte vizita imprevizibilă şi totuşi îndelung aşteptată a lui Konrad. Întâlnirea dintre cei doi se consumă lent, sub forma unui monolog lung şi aproape neîntrerupt al generalului care s-a pregătit pentru acest moment timp de 40 de ani.

Într-o manieră sistematică şi lucidă, generalul examinează relaţia sa cu Konrad, şi el un bătrân plictisit şi epuizat de viaţa pe care a petrecut-o la tropice, încercând să înţeleagă motivele şi psihologia adversarului său care au condus la acel moment critic care le-a zdruncinat existenţele. Într-o manieră cu accente inchizitoriale uneori (care amintesc de tiradele dostoievskiene), dar care păstrează o anumită politeţe, o anumită deferenţă, ca într-un duel onorabil, generalul vorbeşte despre prietenia sa cu Konrad (ceva mai mult decât simpatia, erosul, refugiul din faţa singurătăţii şi a intereselor ocazionale), despre vânătoare, despre responsabilitate, despre trădare, identitate şi îmbătrânire. Pasajele analitice alternează cu pasaje filosofice drapate în metafore superbe, pe măsură ce generalul realizează că legătura dintre el şi Konrad a avut totuşi un miez putred, că prietenul său a exprimat mereu, prin felul său de a fi, un dispreţ discret şi dominator la adresa avuţiei şi vieţii fără griji pe care a dus-o Henrik.

Şi totuşi, cei doi bărbaţi ajunşi la apusul vieţii care ar avea atatea lucruri să-şi amintească, preferă să vorbească doar despre adevăr. Dar ceea ce caută generalul este dincolo de motivele mărunte legate de un posibil adulter, de secretele unor timpuri care nu mai sunt. Mai degrabă, protagonistul romanului lui Marai caută confirmarea reconstrucţiilor pe care le-a asamblat decenii întregi. Până la urmă, soliditatea prieteniei s-ar putea regăsi în onestitatea cavalerească pe care ar putea-o exprima Konrad în ultimul ceas al întâlnirii. Cum se consumă o răzbunare ticluită timp de 40 de ani în romanul lui Marai? Cu o nespusă eleganţă , ritualic şi lent, fără flame explozive, fără culminaţii vizibile, ci în acea egalitate şi discreţie cu care lumânările (şi trăirile unor oameni ajunşi la apusul vieţii) ard până la capăt.

LUMANARILE ARD PANA LA CAPAT – Sandor Marai – Editura Curtea Veche, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

 

 

2 Comments

  • Sever Gulea 29/03/2016 at 12:50 pm

    Da, este in stoc inca, din fericire 🙂

  • Bookish 29/03/2016 at 12:35 pm

    Şi eu îmi doresc tare mult să citesc această carte, mi-a fost recoamndată de cineva pe Goodreads. Bine că am văzut articolul ăsta şi mi-am reamintit să caut dacă au readus-o pe stoc la Libris.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *