Razboiul nu are chip de femeie

22/05/2016

razDupă șapte decenii de studii și examinări variate, din mai multe perspective, a celei mai mari conflagrații mondiale din istoria omenirii, ce ar mai fi de spus generațiilor pentru care Al Doilea Război Mondial reprezintă un moment abstract din povestea unui secol trecut? Sunt atâtea documente, atâtea mărturii, atâtea filme, atâtea studii semnate de nenumărați artiști, intelectuali, profesori, istorici care au examinat și au exprimat proporția tragediilor petrecute între 1939 și 1945. Sunt atâtea jurnale de front, atâtea memorii, atâtea mărturii care impresionează și astăzi și care refac, pe structuri ușor recognoscibile ororile, erosimul, solidaritatea pe care au trăit-o participanții din toate colțurile lumii, e vorba de o oglindire fără precedent a unei experiențe umane colective, afectată atât de variat și de complex de impactul și proporțiile unei confruntări militare, ideologice de proporții.

Cu toate acestea, Svetlana Aleksievici, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2015, caută să exploreze și să valorifice ceea ce a rămas tăcut, ceea ce a fost îngropat, voluntar sau nu, în uitare. E vorba de o voce colectivă care prea puțin a ajuns la urechile moștenitorilor Europei postbelice: vocea feminină a războiului. Pornind de la premisa că reprezentările acestei conflagrații au fost monopolizate de o percepței de gen masculin (războiul însuși fiind o proiecție a masculinității, o experiență care potențează și actualizează agresivitatea asociată masculinului), Svetlana Aleksievici a încercat, într-un proiect întins pe câteva decenii să recupereze dimensiunea feminină cvasiinvizibilă a Marelui Război de Apărare a Patriei (dat fiind faptul că, pe frontul de est, a existat una dintre cele mai impresionante mobilizări, atât a femeilor cât și a bărbaților în ceea ce priveste  efortul de rzăboi). Miza autoarei, deloc ușor de atins, a fost aceea de a reuși să depășească limbajul betonat de clișee, să ajungă la acel substrat al experienței de război nearticulată în cuvinte luate din ziarele și cărțile vremii, ci chiar din propriile suferințe, chiar din acele impresii autentice inspirate de lucrurile trăite.

Astfel, Svetlana Aleksievici ajunge să discute cu supraviețuitoare ale războiului de pe tot teritoriul Rusiei și să le așeze apoi mărturiile, într-o construcție similară cu cea din volumul despre accidentul de la Cernobâl – sute de voci ale sutelor de femei care au activat în prima sau a doua linie a frontului, pe vase, în tancuri sau în avioane, fiecare aducând o contribuție particulară la un tablou de ansamblu impresionant. Aflăm despre experiența aviatoarelor, a genistelor, a instructoarelor sanitare, a infirmierelor, asistentelor din spitalele de campanie, a brutărițelor, infanteristelor, a partizanelor, a lunetistelor, a mamelor. Niciun rol nu a părut prea greu sau tabu în a fi asumat de către femei, atunci când țara a fost amenințată. Este impresionantă determinarea, dorința de mobilizare și de luptă a tuturor femeilor – de la fete care nu au împlinit 17 ani, la mame care au băieții plecați pe front, toate insistă să ajungă în prima linie, să simtă că își aduc contribuția în cele mai periculoase și decisive momente (unele se suie chiar în camioane, clandestin, altele încearcă să falsifice hârtii pentru a ajunge pe front). Ele simt nevoia să lupte nu atât pentru Stalin sau în numele propagandei, cât mai ales pentru libertatea propriilor copii, un reper neutru ideologic așadar.

Femeile din cartea Svetlanei Aleksievici vorbesc despre experiențele crunte la care au participat: scosul tanchiștilor din foc, transportul răniților în mijlocul schimbului de focuri, amputarea membrelor (purtate ca pe un copil, având grijă ca cel operat să nu le vadă desprinse de corp), coborârea răniților din trenuri (apare o scenă devastatoare cu un peron plin de marinari rămași fără picioare), foametea din timpul asediului Leningradului (și disperarea de a mânca ciorbă de curea, clătite din muștar), îngenuncheatul din fața gropilor comune etc. Există însă și multe amintiri cu scene pline de sensibilitate, scene care scot la iveală acel adevăr al subteranei, al percepției feminine ce reușește, pe alocuri să își conserve inevitabilele coordonate: frumusețea dimineții înainte de atac, devotamentul  pentru barbatii al caror trup neinsufletit văduvele sunt dispuse să il transporte  cu avionul, mamele care bocesc la cimitir și pe camarazii căzuți alături de fii lor, femei care nu își mai cheamă noaptea în oglindă, după un ritual local, bărbații doborâți pe front (pentru că le e milă să îi vadă plânși).

Pe de o parte există o experiență a masculinizării femeilor pe durata războiului: sunt combatante care mărturisesc că nu s-au simțit femei pe durata războiului (inclusiv ovulația și menstruația au fost inhibate). Pe de altă parte, mărturiile evocă și coloratura feminină de nealterat a celor ajunse în primele linii ale războiului, generatoare uneori de umor involuntar și candid: greutatea de a recunoaște gradele militarilor (și strategia de a-i identifica pe superiori mai degrabă după alte criterii: înălțimea, greutatea), atașamentul pentru o specie de cochetărie (chiar înainte de a ajunge pe front, unele femei se bucură de ocazia de a se farda și a se coafa), nașterea unui copil pe front, salutul cu ambele mâini, creativitatea femeilor de a-și face fuste din materialele primite, provocarea de a purta chiloți bărbătești ani de zile.  Unele protagoniste preferă să trăiască iubirea pe front (iubirea nu se amână din cauza războiului), altele își asumă statutul de neveste de companie și ulterior sunt stigmatizate chiar de consătence pentru că au ispitit bărbații plecați să își apere patria, unele femei simt nevoia unei perioade de retransformare, de retrezire a feminității inhibate (și au dificultăți, la finalul războiului, în redescoperirea blândeții, a fragilității), altele păstrează răni sufletești pe care nu le pot închide decât prin abandonarea cvasitotală a sensibilității.

Svetlana Aleksievici reușește, prin metaforica ureche uriașă pe care o întinde spre celălalt să perceapă cele mai discrete și mai acute note ale mărturisitoarelor și să le transpună între pagini pentru a obține nu atât o carte despre război, cât despre omul aflat în război, nu atât o carte despre evenimente, ci despre sentimente, o adevărată istorie a sufletului. Poate tocmai de aceea comisia de cenzori care a întâmpinat prima inițiativă de a publica acest volum, în URSS-ul anilor 70-80 i-a reproșat autoarei că a răpit, prin aceste mărturii, laurii femeii eroine din Marele Război, femeia absolutizată, femeia erou dedicată trup și spirit victoriei finale. De fapt Svetlana Aleksievici nu a anulat această imagine, cât mai degrabă a nuanțat-o, i-a dat culoarea sensibilă, vulnerabilă a femininului,  care nu a încetat să însoțească (uneori salvator) toate acele participante silențioase la experiența dezumanizantă a războiului.

Va asteptam impresiile voastre la Clubul de Lectura de la Libraria St O Iosif, VINERi, 27.05.2016, incepand cu ora 18!

RAZBOIUL NU ARE CHIP DE FEMEIE – Svetlana Aleksievici- Editura Litera, 2016

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *