Cei care mor si cei care vor muri

05/06/2016

cei care morAcum mai bine de 10 ani am dat peste volumul Bărbatul ca produs, semnat de Cornel George Popa, un fel de manual de dezvoltare personală menit să  actualizeze potențialul seducător al oricărui exponent al genului masculin, un fel de ghid al bărbatului care dorea să acceadă la o cunoaștere a psihologiei feminine, la dobândirea unor abilități de cuceritor arogant, promovându-se exact ca un produs pe o piață competitivă, cu consumatori reticenți sau curioși. După ce am parcurs acest volum ușor ridicol și exagerat (dacă nu cumva de-a dreptul autoironic), pleznind de tinerețe, pledând pentru regăsirea și valorificarea unor resurse aparent inepuizabile pentru a atinge satisfacția jocului curtării și cuceririi, anul acesta, l-am redescoperit pe Cornel George Popa într-o ipostază cu totul diferită, într-un roman-confesiune-eseu despre condiția… bătrânului, a celui condamnat la rolul inactivului și al inutilului, într-o lume care confundă aceast moment natural al destinului nostru biologic cu însăși moartea.

În tinerețe, protagonistul romanului lui Cornel George Popa a fost un  cărturar respectabil, atlet al bunelor maniere, campion al eleganței și discreției, un model de echilibru, decență și constanță.  După o adolescență sumbră, el a fost salvat de singurătate, virginitate și tentația sinuciderii de Angela, cea care i-a devenit în același timp soție și mamă (pentru că l-a născut a doua oară ca om, ca adult), cea pe care nu a conceput vreodată să o înșele, cea alături de care a întemeiat o familie frumoasă și a trăit o căsnicie măcar satisfăcătoare. După dispariția ei, personajul principal rămâne singur: Mihnea Pascal, văduv într-un apartament devenit dintr-o dată prea mare, departe de copiii așezați la casele lor, încercând să reziste provocărilor singurătății și stigmatelor sociale. Și acestea sunt multe, chiar și pentru un septuagenar cu o pensie îndestulătoare și o sănătate încă nefisurată grav de boli. Căci bătrânețea este absolut chinuitoare, așa cum e filtrată prin ochii celui care o trăiește, este condiția omului situat între nimic și definitv, vârsta la care toți cei din jur s-au plictisit de tine și așteaptă să mori (deși o fac adesea într-o manieră discretă), o loterie, un joc de cărți periculos în care tu însuți ești miza, vârsta la care trăiești într-un lan de cruci (pe măsură ce toți apropiații și prietenii încep să dispară), vârsta la care ai foarte mult timp liber dar zilele sunt repetitive și neintersante magnetizate de așteptarea morții.

În mai bine de jumătate din poveste, Mihnea Pascal continuă să reflecteze, uneori revoltat alteori resemnat asupra acestei condiții cu care se obișnuiește greu: bătrânețea este momentul în care nu mai reprezinți repere și certitudini pentru nimeni, esști un naufragiat, un pedepsit, un condamnat, îți asumi faptul de a fi tolerat și neimportant, de a uimi uneori pe cei din jur cu absurda ta continuarea a unui segment existențial care se confundă doar cu așteptarea morții (poștăriția, vecinii se miră uneori că te mai găsesc în viață). Mihnea Pascal resimte povara acestei presiuni stigmatizante din partea oamenilor străini sau apropiați, acea atitudine în care se amestecă un pseudorespect de fapt o compătimire pentru o ființă fragilă al cărei rost pur și simplu scapă înțelegerii tuturor. Presat de conformarea tiparului bătrânului uitat și resemnat, a așa zisului înțelept care a depășit toate aspirațiile trecătoare aștetpându-și sfârșitul, Mihnea Pascal refuză să mai păstreze teaca politeții, să se împrietenească cu acea doamnă sinistră cu coasă, să rămână doar o umbră validată de ceea ce a fost cândva. Și astfel se produce transformarea protagonistului, o adevărată ucenicie în trezire la vârsta a treia: o evoluție care îi va aduce o reputație de excentric, poate chiar nebun fostului reputat cărturar.

Pentru că Mihnea Pascal e convins că orice e mai bun decât nimic la vârsta sa, că viața nu merită trăită ca o așteptare respectuoasă și ritualică a intrării în sicriu și în uitare. De aceea, Mihnea nu mai acceptă nici jumătățile de măsură, nici convențiile,  nici lașitatea, nici reproșurile celorlalți și preferă să facă tot ce și-a refuzat (din teama de părerea celorlați, din teama de a nu-și compromite imaginea, de a nu sădi nesiguranța printre cei din jur), fără să țină cont de adecvarea lor la vârstă, își acordă singur dezlegarea la trăit: începe să poarte pălării dandy, să alerge pe arena sportivă (doi kilometri în fiecare zi îl purifică de parcă ar fi ajuns pe Everest), să practice karate, yoga, să meargă la concerte, să savureze vinuri scumpe, să-și sfideze vecinii și să refuze politețea moale aștetptată de necunscuți. O a doua lectură a lui Nabokov îi retrezește interesul pentru sexul feminin, astfel că Mihnea Pascal devine încet-încet, Pascal Nebunul, bătrânul elegant în apartamentul căruia se perindă rând pe rând o mulțime de domnișoare (chiar dacă nu în scopurile pe care și le imaginează vecinii). Livrând o compoziție aerisită, confesiv-reflexivă, cu un condei plin de nerv, Cornel George Popa oferă o poveste memorabilă,  pe undeva alegorică, nu neapărat menită a fi asumată în cea mai realistă, plauzibilă și reprezentativă formă pentru pensionarii din România. E o poveste despre refuzul condamnării prin vârstă și reprezentările ei, refuzul prizonieratului adus de neputința așteptată și imputată de ceilalți, refuzul rătăcirii într-un prezent cumințel și pasiv, redescoperirea libertății și plăcerilor pe care le poate oferi împotrivirea temporară (și asumată ca atare) în fața inevitabilului. E o altă formă de a ne aminti, pe undeva că acea călătorie a noastră prin anii pe care îi mai avem de trăit își păstrează savoarea și importanța chiar și când se apropie de final.

 CEI CARE MOR SI CEI CARE VOR MURI – Cornel George Popa – Editura Polirom, 2016

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

 

 

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *