Strania istorie a comunismului romanesc

12/06/2016

straniaÎn 2013, Lucian Boia publica una dintre cele mai populare cărți ale acelui an, o sinteză succintă și accesibiă care a scos în evidență particularitățile spațiului românesc (surprinse prin  termenul controversat, pe undeva ambiguu,  altfel),  urmărind  felul în care așezarea geografică a țărilor române, interferența influentelor balcanice si vestice, au fundamentat o serie de atitudini, de obiceiuri, de perspective care au înscris România într-o căutare permanentă, într-un pariu greu de câștigat cu modernitatea, cu alinierea la un model socio-politic-instituțional funcțional. Care a fost impactul comunismului, sistemul care a căutat să niveleze diferențele din Europa centrală, după o rețetă universală, asupra acestui  stat… altfel, care a instanțiat o mulțime de paradoxuri (o insulă de latinitate într-o mare de slavi, dar o insulă ortodoxă care a renunțat la tributul cultural și politic oriental, pentru a aspira la un model vestic, pentru a recupera handicapurile și decalajele istorice)? Așa cum sugerează Lucian Boia, într-un nou volum interesant, regimul cu aspirații milenariste nu a reușit decât să ofere tot un rezultat… altfel, de la instalarea lui și până după prăbușirea sa din 1989.

România este țara în care partidul comunist a avut cei mai puțini membri în anii în care acesta a apărut ( în anii 20, vorbim de o țară eminamente rurală, în care orientările de dreapta și de stânga aveau drept reper țăranul român și tradiția națională iar Partidul Comunist din perioada interbelică avea un profund caracter neromânesc -trei pătrimi constituit din maghiari, evrei, bulgari care priveau cu seninătate posibilitatea dezmembrării proaspătului stat unitar). Cu toate acestea, România este țara care, în momentul prăbușirii comunismului, a avut partidul cu cei mai mulți membri din blocul estic. Cum am căzut dintr-o extremă în alta? Lucian Boia sugerează că, în ciuda aparentei neaderențe la ideologia comunistă, din perioada interbelică, România, fiind un stat slab alfabetizat, cu o minimă educație politică în rândul maselor, cu polaritate socială marcată s-a dovedit nepregătit pentru comunism, dar cu siguranță a fost expus și vulnerabil la implementarea acestui tip de regim.

După evoluția rapidă postbelică, până la abdicarea Regelui Mihai (în câțiva ani, chiar dacă au falsificat alegerile, cu complicitatea Moscovei, Frontul Plugarilor, de fapt tot un partid comunist cu mască, a reușit să câștige o popularitate reală prin aplicarea reformei agrare și aura patriotică asumată), noua ideologie triumfătoare din blocul sovietic al Europei a obținut o anumită performanță de seducție a unei părți a electoratului prin livrarea unui scenariu simplu, optimist centrat pe egalitate și bunăstare (un scenariu utopic de altfel) dar care a avut nevoie de constrângere pentru a-l împlini. Comunismul în România, la fel ca în zorii URSS-ului, a început să se dezvolte într-o țară subdezvoltată, agrară (aflată la antipodul profeției marxiste), cu toate acestea a ajuns la performanța colectivizării rigide complete, la dominația deplină (nu doar de fațadă)  a unui partid unic, la industrializarea masivă (centrată pe producție și nu pe consum) în cea mai pură manieră stalinistă (și iată o nouă evoluție altfel… a unui stat atât de puțin pregătit pentru comunism care a ajuns să deruleze un stalinism notoriu). Un partid dominat de evrei (fapt explicabil, așa cum sugerează Boia,  prin neutralitatea lor națională într-un context în care liderii sovietici ar fi privit cu suspiciune posibile partizanate autohtone, cel puțin la finalul anilor 40) și străin de tradiția locală ajunge, în câteva decenii  să capete un accent naționalist de proporții care a rescris istoria și a ajuns să mitologizeze potențialul și geniul românesc. Pe de altă parte rezistența la toată această fundamentare a noii ordini, în ciuda lipsei de aderență inițiale a României la comunism, nu reușește totuși să atingă o masă critică – Lucian Boia remarcă pasivitatea și acceptarea fatalistă a elitelor a noilor realități (un rol semnificativ în acest sens, criticat extrem de dur de istoricul român, prin documente citate, revine Bisericii Ortodoxe). Românii nu au reușit să cultive și să conserve germenii opoziției, dar au fost, în schimb, originali în construirea unui tip particular de comunism, pe care îl reîntâlnim doar în Coreea de Nord: comunismul dinasitc (desprins și rafinat din modelul stalinist).

Emanciparea femeilor asumată de ideologia comunistă a eșuat, în România, într-o triplă formă de exploatare, atâta timp cât perspectivele patriarhale tradiționale nu au fost înlocuite ci doar completate de necesitățile ideologice: angajările în fabrică și valorificarea potențialului reproductiv, devenit politică de stat. Aparenta deschidere din anii 60, perioadă în care comunismul părea să livreze măcar o parte a prosperității promise e amputată de noua direcție megalomană imprimată de Nicolae Ceaușescu care a inclus: înăsprirea controlului și a propagandei, presiunile de îndoctrinare, manipularea și rescrierea istoriei, demolările, cultul personalității etc. Un alt contrast evidențiat de Lucian Boia este cel dintre politica externă și politica internă din perioada comunistă: România ajunge un actor internațional important, un mediator al relațiilor diplomatice, un pion avangardist în blocul estic, în timp ce, pe plan intern constrângerile, abuzurile și privațiunile ating cote sufocante. Nu în ultimul rând, România nu și-a dezis caracterul particular nici în momentul prăbușirii comunismului în Europa: răbufnirea noastră a fost cea mai violentă și cea mai sângeroasă din întreg blocul estic dar, în schimb a prilejuit și cea mai limitată schimbare între fostele state membre ale Pactului de la Varșovia. Continuitatea instituțională, discreditarea partidelor istorice în primii ani după Revoluție, reciclarea foștilor activiști în poziții cheie în România postdecembristă (cu votul ocrotitor al electoratului care nu a pregetat să aleagă în fruntea țării comuniști cu acte în regulă) sugerează că am căutat să ne conservăm originalitatea de rău augur chiar și după 1990.

În esență, așa cum concluzionează Lucian Boia: ne-am despărțit de una dintre cele mai rele variante ale comunismului (ai cărei artizani am fost tot noi), dar nu am avut curajul și nici capacitatea să facem pasul spre o societate deschisă. În acest fel, strania istorie a comunismului românesc și-a trimis și își va trimite ecourile mai departe: de la transferul economic dubios către o clasă a îmbogățiților peste noapte, la mafia și impostura intelectuală, la refuzul statului de drept și disprețul față de lege. Absența ideii de bine public, absența proiectelor durabile pe termen lung, absența încrederii în justiție toate acestea sunt expresia handicapurilor acumulate de România timp de sute de ani, pe care nici comunismul nu a reușit să le învingă, ci doar să le reinventeze, într-o formă mai rafinată, mai meschină, mai mutilantă pe termen lung.

Descoperiti bestsellerul Editurii Humanitas, de la Bookfest 2016!

STRANIA ISTORIE A COMUNISMULUI ROMANESC (SI NEFERICITELE EI CONSECINTE) – Lucian Boia, Editura Humanitas, 2016

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

 

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *