Marta Petreu: “Cred ca suntem o cultura mijlocie foarte interesanta, pentru mine, fascinanta.”

26/07/2016

Sunteti curiosi sa aflati cum arata biblioteca unui scriitor? Cate volume contine? Care este cartea, din biblioteca personala pe care o indrageşte cel mai mult? Sunteti curios sa aflati ce carti si-au propus scriitorii romani sa citeasca in perioada urmatoare? Va doriti sa aveti in biblioteca proprie carti cu autograful autorului?

Incepand din 01.02.2013, Libris propune  proiectul Lumea cartilor din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanti scriitori romani ai momentului. In luna AUGUST din 2016, scriitorul care isi dezvaluie relatia sa cu lectura si biblioteca personala  este… MARTA PETREU!

Sunteti curiosi sa aflati cum arata biblioteca unui scriitor

MARTA PETREU

LIBRIS.RO: Sunteţi bibliofil?

MARTA PETREU: În sensul de iubitor de ediţii rare şi frumoase, de ediţii princeps, da. În sensul de colecţionar de cărţi rare şi frumoase, ba: nu am avut şi nu am bani pentru o iubire atît de costisitoare. Şi nici timp. Pentru mine cărţile sînt instrument de lucru, nu obiect de colecţie… cînd citesc, fac semne pe pagină, subliniez, notez tot felul de chestii…

LIBRIS.RO: Cum arată biblioteca dumneavoastră?

MARTA PETREU: Împărţită între camera de zi, camera mică numită de filosofie românească, hol, debara… 15 corpuri de bibliotecă, pînă-n tavan. Cu volumele din păcate pe două rînduri, cu teancuri de cărţi pe podea, pe mese…

LIBRIS.RO: Câte volume conţine?

MARTA PETREU: O, nu ştiu. Spre 6 sau 7 mii? Nu pot să ştiu, sînt puse pe două rînduri, v-am spus… Unele sînt vechi, altele noi, unele sînt foarte uzate. Din loc în loc, cîte o copertă frumoasă ori numai cu tîlc, pusă cu faţa la cameră, de pildă Goethe, Viaţa-i un lucru bun… traducere a lui Doinaş. Din cînd în cînd, cîte o fotografie sau o carte poştală cu faţa la mine, fotografia mamei, a nepoţilor, una a lui Cioran abia sculat din somn, în pijama, făcută de Avedon şi obţinută – cadou – prin şi de la Norman Manea… Cînd intru în apartament, văd direct biblioteca mare, din camera de zi, şi Muza adormită a lui Brâncuşi, adică o carte poştală de la expoziţia din 1995 de la Pompidou… Am fost la expoziţie, eram la Paris pentru prima dată, şi-atunci am văzut cel mai frumos „obiect” din viaţa mea… Peştele cel mare al lui Brâncuşi… curgea lumina pe el ca apa pe solzii unui peşte… un arhetip, peşte şi pasăre deodată, într-o piatră cenuşiu-verzuie ca apa un pic, dar numai un pic, tulbure.

LIBRIS.RO: Care este cea mai  valoroasă carte pe care o aveţi în bibliotecă? Care este cartea, din biblioteca personală, pe care o îndrăgiţi cel mai mult? De ce?

MARTA PETREU: Nu ştiu… din ce punct de vedere valoroasă, material sau afectiv? Am de pildă Agora, număr unic, de la Alexandru Vona, cadou de despărţire… adică el ştia că va muri şi că n-o să ne mai vedem niciodată, şi, în amintirea binelui pe care i l-am făcut împotriva voinţei lui dar spre marea lui satisfacţie, poate şi drept mulţumire că ne-am dus, eu şi Ion Vartic, să îl vedem de adio, aşa cum ne-a cerut, mi-a dat această Agora… Sau o Biblie de la tatăl meu, o ediţie ieftină, miniaturizată, una care precis a trecut prin mîinile lui… Apoi o Biblie un pic mai mare, care a fost a mamei mele şi din care i-am citit Psalmi şi fragmente din Evanghelii cînd ea agoniza… O carte de la Radu Cosaşu, un Borges mic în franceză, primită cînd mi-am susţinut doctoratul. O carte de la Constantin Tacou, un caiet l’Herne despre Nietzsche, cu o dedicaţie :“Pentru Marta, […], în amintirea unui magnoliu pe care îl cunoaştem numai noi. Paris, la 16-11-2000. Un mic editor, Constantin Tacou”… fireşte, el ştia că e un editor mare, şi mai ştia că e bolnav, în timp ce asta eu nu ştiam… şi-apoi el a murit… magnoliul la care se referă se afla (oare mai există?) în parcul reşedinţei lui din Varengeville, unde am fost invitaţi, eu şi Ion Vartic, un magnoliu despre care am scris, căci plantat de Cioran, în timp ce Tacou a plantat un altul… al lui Tacou a crescut uriaş, al lui Cioran a rămas mai plăpînd… dar înflorea violet, de două ori pe an, adică şi toamna… noi l-am văzut toamna, avea cîteva flori răzleţe ca nişte păsări extraterestre, de culoarea creionului chimic dacă-l bagi în gură şi te apuci să scrii, pe crengi… Mi-a plăcut să văd un copac plantat de Cioran, vă daţi seama… Apoi, Metafizica lui Aristotel, primită de la Ion Vartic la un Crăciun… Un volum în franceză, Jung, de la Mircea Zaciu… mi l-a adus din străinătate, el locuia în ultimii ani în Germania, călătorise la Paris şi mi-a cumpărat cartea de acolo, ştia că îmi place, vroia s-o am eu pe a mea şi anume de la el, nu era genul de carte care să-i placă lui, Mircea Zaciu făcea asemenea cadouri, pe profilul oamenilor pe care voia să-i bucure… Un volum Noica de la Ion Ianoşi, Fenomenologia spiritului de G.-W.-F. Hegel, apărut în Franţa în 1962, cu corecturile de mînă ale lui Noica… O ediţie princeps a Meşterului Manole de Blaga, primită de la Dorli şi semnată de ea… Vedeţi, frunzăresc biblioteca, mă umplu de praful negricios al cărţilor şi de amintiri ca mierea cu nuci verzi. Umblu în bibliotecă şi de fapt îmi retrăiesc viaţa, am, de pildă, cele două volume Faust în BPT, cu semnătura fratelui meu, Augustin Crişan, le-a cumpărat de la cooperativa din sat, unde se vindeau marmeladă, cuie, finet şi cărţi… şi le-am citit amîndoi atunci, în vara anului 1968… eu aveam 13 ani. Am şi o carte de la Ana, sora mea mai mare, care îmi împletea codiţele dimineaţa: Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide…  cu o dedicaţie pe prima pagină… ce-o fi crezînd ea despre mine?, mă întreb eu acum, de mi-a adus, în 1968, o asemenea carte? oricum, am citit-o atunci, chinuindu-mă grozav… o răsfoiesc şi-acuma din cînd în cînd, uneori pentru epitaful lui Eschil… Aici zace Eschil, atenianul, fiul lui Euforion/ Pe care îl ajunse moartea în Gela cea cu grîne strălucitoare;/ Luptător glorios, amintirea lui o păstrează cîmpia de la Maraton”…

O să trageţi concluzia că biblioteca mea este una cu totul întîmplătoare,  făcută din cărţi-cadouri… Dar nu e aşa, am o bună bibliotecă de filosofie românească şi universală, apoi de psihanaliză… cumpăr cărţi, chiar mai multe decît pot păstra… iar cînd dau de una care îmi place foarte tare, o cumpăr compulsiv şi-o fac cadou oamenilor potriviţi. Aşa am făcut de exemplu cu Thomas Bernhard, Vechi maeştri. Şi-aşa fac acum cu David Eagleman, Incognito

Dar din mulţimea cărţilor primite – ultima e de la Dumitru Ţepeneag, un volum în franceză, Şestov… – eu îmi dau seama că, încă de mică, nimeni nu a avut curajul să îmi dea în dar altceva decît cărţi.

În concluzie, am o bibliotecă doldora de amintiri şi totodată utilă… cred că e una normală, cum probabil are orice scriitor care e şi profesor… cărţi cu care lucrez, prinse într-o reţea, vie şi verde ca iedera sau vie şi roşie ca reţeaua sanguină, de amintiri.

LIBRIS.RO: Cât timp alocaţi zilnic lecturii? Ce vă place să citiţi? Ce cărţi v-aţi propus să citiţi în perioada următoare?

MARTA PETREU: Hm. Lucram cam 12-14 de ore pe zi, pe vremea cînd nu aveam probleme de vedere. Acum lucrez mai puţin… sînt cărţi pe care nu le mai pot citi nici cu lupa, ori au litera prea mică şi rîndurile prea îngrămădite, ori sînt prea grele ca să le ridic la nivelul ochilor.

LIBRIS.RO: Există vreo carte pe care să o recitiţi în prezent şi să vă impresioneze la fel de mult şi astăzi? Anumite lecturi au vârstele lor şi inevitabil experienţa pe care ele o prilejuiesc se consumă odată cu maturitatea şi evoluţia noastră?

MARTA PETREU: Sînt o fiinţă vie deci plastică, am un potenţial de regresiune mare… iar cărţile pot fi excelente vehicole regresive… Nu îmi mai place Nietzsche, decît în corespondenţa lui… de pildă. Mă impresionează tot mai tare Slavici… Citesc şi recitesc mereu Lovinescu. Şi Maiorescu. I-am spus într-o zi lui Ion Bogdan Lefter că el şi cu mine sîntem ultimii lovinescieni, respectiv maiorescieni. Vorbeam serios.

LIBRIS.RO: Aţi scris proză, poezie, eseu, aveţi o pregătire temeinică în filosofie. Există vreo diferenţă între felul în care scrieţi literatură sau eseu? E esenţială inspiraţia uneori, alteori sunt mai  importante disciplina şi o anumită rutină întreţinută?

MARTA PETREU: Eu am terminat Facultatea de Istorie şi Filosofie, secţia Filosofie-Istorie. Sînt, ca formaţie, filosof şi istoric, nu filolog. Şi-acum să răspund la întrebarea dumneavostră. Poezia s-a scris în mine singură şi de capul ei, iar eu, după ce m-am lăsat utilizată de poezie ca o unealtă de scris, eu numai am mai tăiat cîte un cuvînd în plus… mi-am exercitat meşteşugul, dar după ce poezia exista. Singurul meu merit în poezie este că am aşteptat-o, dacă ştiţi ce înseamnă asta.

Proza am scris-o pregătindu-mă pentru ea ani lungi… dar cînd am început, am scris dintr-o răsuflare… am memoria eidetică, iar dacă reuşesc să cobor la un anumit nivel de adîncime în trecut, pot să mă mişc în timpul acela în patru dimensiuni şi orice direcţie, timpul revine întreg, cu lumină, culori, mirosuri, sunete, volume… cu vocile şi frazele personajelor cu tot…

La eseu e inspiraţie, adică emoţie plus cultură. Iar la o carte de cercetare, cu totul altfel. După ce străbat, în intenţie exhaustiv, un anumit teritoriu, după ce fişez (iarăşi: în intenţie, căci în fapt totdeauna scapă ceva) toată materia, ea se aşază în capul meu de la sine pe probleme, deci pe capitole. (De la sine… am citit într-o revistă de neurologie că noaptea, în timp ce dormim, neuronii fac conexiuni înte ei şi îşi transmit informaţii… stau de vorbă, cum ar veni!)  E drept, cînd am scris asemenea cărţi, m-am gîndit tot timpul numai la ele. De obicei îmi citesc fişele şi le aşez cronologic şi tematic, şi atîta le citesc şi recitesc, încît le interiorizez, le învăţ fără voia mea pe dinafară… În felul ăsta am ajuns să ştiu felul de a fi al autorilor despre care am scris, să le cunosc năravurile, caracterul, dorinţele, tipul de reacţie intelectuală etc. Ca Poirot, adun multe mărturii despre „personajul” meu, ajung să-i ştiu firea. Şi-atunci, după ce un autor pe care l-am studiat aşa începe să se mişte pe scena minţii mele ca un om viu, simt că pot să-ncep să scriu, ceva din mine mă-mboldeşte: Începe! Scriu cu fişele aşezate în faţă, selectate tematic şi ordonate cronologic. Şi cam cu 90 la sută dintre cărţi la îndemînă. Din cauza asta, scrierea unui asemenea text pare unui privitor exterior o treaba foarte haotică, foarte murdară… nu degeaba spunea Caragiale că meseria asta e necurată… în timp ce scrierea cărţii mele este de fapt ordonată. În cărţile mele, materia e aşezată cronologic, iar în notele de subsol există un control permanent că autorul despre care scriu a evoluat în felul în care-l descriu eu, pentru că notele conţin şi informaţia cronologică.

Cînd scriu, descopăr lucruri la care iniţial nu m-am gîndit, observ conexiuni pe care nu le observasem etc., aşa că trebuie să mă opresc, să mă duc la bibliotecă, să mai cercetez… să modific pasaje deja scrise etc. etc. Documentarea pentru o carte şi scrierea ei sînt părţile cele mai frumoase din povestea asta, a cărţilor mele. Pe urmă, după ce cartea e apărută, ar putea să înceapă altceva, fără voia mea adun dovezi că volumul e adesea comentat fără să fi fost citit şi tot tacîmul… dar de obicei la ora aceea eu sînt ocupată cu cartea următoare… aşa că nu prea contează. Am învăţat însă că România nu este o ţară propice dezbaterii de idei, dezbaterii în general, ci, în schimb, una de excelenţi păruitori. De la substantivul par şi verbul a părui. E-o situaţie plină de de humor, vorba poetului.

Pentru problemele de care m-am ocupat eu – problema evreiască şi românească, problema legionară şi intelighenţia românească, problema totalitarismului comunist şi a proceselor- adică înscenărilor lui grandioase –, e un mare ghinion că eu sînt femeie şi pe deasupra din provincie. Dacă volumele mele (exact cum sînt, fără să schimbi o virgulă) ar fi fost semnate cu numele unui bărbat, bucureştean pe deasupra, atunci, cred eu, adevărurile şi ideile pe care le cuprind s-ar fi impus mai uşor. Îmi pare rău că, atunci cînd m-am apucat de scris studii, nu m-am gîndit să îmi aleg un pseudonim masculin, un pseudonim al pseudonimului, cum ar veni, căci Petreu este un pseudonim. Venite de la un autor bărbat, cercetările mele ar fi fost, cred eu, înghiţite mai lesne, mai fără noduri şi sughiţuri. Căci România este, să recunoaştem, o ţară atît de misogină, încît nici nu îşi conştientizează încă misoginismul… o ţară care le pretinde femeilor să fie frumoase, decorative, dar să nu se bage ca musca-n lapte în treburi „bărbăteşti”… Eu n-am cunoscut această interdicţie şi m-am băgat.

LIBRIS.RO: La fel precum literatura română şi filosofia românească, poate cu excepţia operelor lui Eliade şi Cioran, suferă de un deficit de vizibilitate internaţională…

MARTA PETREU: Nu ca români au devenit Ionescu, Eliade şi Cioran vizibili… ci ca autori francezi, iar Eliade, apoi, ca universitar american… România îşi asasinează valorile cu o voluptate cotidiană, şi le umileşte metodic, tratîndu-le drept fleacuri la umbra unor buruieni în floare… În plus, noi sîntem blocaţi într-o imagine despre noi înşine de „ţară mică, cultură mică”, ceea ce este cu totul fals. Cred că sîntem o cultură mijlocie, foarte interesantă, pentru mine fascinantă. Dar nu avem conştiinţa critică a propriei noastre reale valori.

Vizibilitatea internaţională după care tînjim… o, ar trebui să muncim pentru ea. Adică, să ne exportăm cultura, în mod sistematic şi inteligent, în mai multe culturi străine, în mai multe medii lingvistice, şi asta cîteva decenii. Dacă vom face asta, pînă la urmă vom fi recunoscuţi ca existenţi. Ceea ce, cred eu, ar fi destul.

Asta, dacă mai avem timp… eu nu ştiu dacă mai avem. Cultura noastră scrisă este în momentul de faţă supusă unei presiuni mari din partea universităţilor, care cer cadrelor didactice şi cercetătorilor să scrie în limbi de circulaţie, pentru a aduce puncte în  vederea clasamentelor internaţionale… Dacă nu azi, atunci mîine, şi poeţii şi prozatorii se vor simţi obligaţi să scrie într-o limbă de circulaţie internaţională… aşa că previziunile mele sînt coşmareşti, mă tem că în curînd limba română, limba în care mi-am scris poemele şi romanul şi încă cîteva mii de pagini…, nu va mai fi folosită decît pe vîrf de munte, de ciobanii care mînă oile… asta în eventualitatea că vor mai fi oi şi ciobani.

Am coşmaruri, se vede clar. Tot fenomenul ăsta, de abandonare a limbii române în lucrările de cercetare şi de adoptare a unei limbi de circulaţie, se combină cu un altul, şi mai trist: cititorii români citesc mai ales traduceri, nu cărţi ale autorilor români. Drept urmare, librarii se conformează, că de!, trebuie să vîndă ce se cumpără, aşa că pun la îndemîna cititorului traducerile… iar autorii români ocupă ori rafturile de la nivelul bocancului, ori rafturile imediat de sub tavan… Există, ca s-o spun altfel, un dispreţ apriori al cititorului român faţă de autorul român… Citiţi autorii români! îmi vine să ţip, ei scriu pentru dumneavoastră!

LIBRIS.RO: E vorba de un fenomen inerent ideii că suntem o cultură minoră sau lucrurile trebuie privite mai nuanţat? Ce şanse şi ce importanţă ar avea înscrierea lui Blaga sau Noica în dezbaterea filosofică internaţională astăzi?

MARTA PETREU: Din nou, nu sîntem o cultură minoră, ci una intermediară, cu valori majore şi autori foarte interesanţi. Nu ştiu ce să spun despre Noica, atunci cînd a călătorit în Franţa iar prietenii i-au mediat întîlniri cu filosofi francezi, aceştia l-au taxat drept neoplatonician… Sanda Stolojan povesteşte foarte bine lucrurile astea.

Cu Blaga, o, cu el am pierdut, toţi, o mare mare mare şansă. La mijlocul anilor 1950 era cît pe-aci să ia Premiul Nobel. Vă daţi seama că, avînd o asemenea carte de vizită, orice autor român ar fi intrat în culturile din Vest mult mai onorabil… mai uşor. Nu ştiu exact de ce n-a fost el premiat, Mircea Cărtărescu mi-a povestit, cu mai multe persoane de faţă, cînd a fost în iarnă la Cluj să-şi lanseze Solenoid-ul, că Sadoveanu a fost cel care, dînd referinţe din partea României, a blocat practic premiul lui Blaga. Cărtărescu ştia aceste lucruri de la Dan Shafran, care a cercetat arhivele Premiului Nobel. Cum am auzit, aşa vă povestesc… Sper să nu se supere Mircea Cărtărescu pe mine pentru această indiscreţie.

Blaga are o operă şi complexă (poezie, teatru, un roman, eseuri, aforisme, plus un sistem filosofic articulat) şi foarte originală. Este de fapt cel mai complex autor român din secolul al XX-lea şi unul dintre cei mai valoroşi. Filosofia lui, doldora de concepte-metaforă, este, în mod uluitor, compatibilă cu actuala metafizică, cu astrofizica adică. Dacă filosofia lui ar fi fost tradusă la timp, nu exclud posibilitatea că unii astrofizicieni ar fi putut împrumuta concepte de la Blaga pentru a indica misterioasele legi şi mişcări ale Universului… Costul celor 50 de ani de socialism românesc apasă din greu asupra noastră, nu-i aşa?

Iar Blaga nu este nici acum tradus, decît întîmplător, cu opere izolate…

Şi nici la noi nu mai este un autor „la modă”, ci unul privit, mai ales în Vechiul Regat, cu o anumită condescendenţă… Eu îl admir foarte ca filosof, recunosc.

LIBRIS.RO: Între glorificare naţionalistă şi detaşare indiferentă, există o cale de mijloc în a ne apropia mai lucid de filosofia românească? Ce interes manifestă studenţii dumneavoastră pentru filosofia românească?

MARTA PETREU: Eu fac diferenţa între naţionalism (ca sentiment al unei pretinse superiorităţi a naţiunii proprii şi al unei complementare desconsiderării a celor care nu sînt de aceeaşi  naţionalitate) şi sentimentul naţional (ca sentiment al apartenenţei la o realitate socio-istorică, la o populaţie şi un stat, o ţară). Şi sînt pentru acest sentimentul naţional constructiv, exprimat concret în fapte mărunte, cotidiene, de creare a unei lumi în care să încăpem cu toţii, fără discriminări. Cred că m-am apropiat lucid de filosofia românească, adică evaluînd-o critic.

Studenţii de la filosofie sînt ca toţi studenţii… unul sau doi, promiţători intelectuali în formare… restul, practic abia alfabetizaţi. Într-o zi mi-a trecut prin minte că între calificarea tot mai înaltă a cadrelor didactice şi nivelul tot mai scăzut al studenţilor care ne vin an de an, după ce şi-au susţinut bacalaureatul, se cască o distanţă tot mai mare. Şi că o reformă a învăţămîntului, dacă ar fi serios şi cu cap făcută, ar trebui să acţioneze de la bază, adică de la clasa întîi… Şi că oamenii ar trebui să se abţină să mai dea vina pe profesori pentru eşecul şcolar, căci copiii/elevii/studenţii îşi petrec numai cîteva ore la şcoală, restul în alte medii, acasă cu părinţii sau la distracţie cu prietenii… şi că niciodată un profesor, care are peste 20 de elevi în clasă (pe vremea cînd eram eu profesoară la liceu, aveam clase între 43 si 47 de elevi…) nu are cum să se ocupe de un elev mai mult decît pot să se ocupe de el părinţii… Cînd vine vorba despre formarea unui elev, rolul părinţilor şi al anturajului este mereu trecut sub tăcere, ceea ce nu este corect… se pun pe seama şcolii şi a profesorilor sarcini pe care, de fapt, nu ea şi nu ei ar trebui să le rezolve, că n-au cînd şi nici cum, şi se uită de părinţi…

eseuri si studii despre scrierile lui Caragiale

Filosofia lui Caragiale – Marta Petreu

LIBRIS.RO: Aţi publicat un volum cât se poate de original intitulat Filosofia lui Caragiale, în care scoateţi în evidenţă spiritul iscoditor,  apetitul pentru filosofie şi ştiinţă al marelui dramaturg. Aţi putea să reliefaţi câteva contururi ale acestei filosofii, sunt ele uşor decelabile în textele sale literare sau scriitorul Caragiale nu are prea mare legătură cu filosoful Caragiale?

MARTA PETREU: Cartea asta mi-a ieşit din pălăria alteia, din, poate, cea mai inspirată carte de filosofie pe care am scris-o, Jocurile manierismului logic, unde am studiat sofismele, am făcut o teorie a lor generală, le-am încadrat într-un curent cultural-creator mare, manierismul, şi am creat cîteva concepte noi. Caragiale mi-a folosit la asta ca material ilustrativ. Am lucrat pe el în anii 1980, cînd am scris prima versiune a cercetărilor mele de logică sofistică. L-am reluat în anii 1990, apoi la începutul anilor 2000, apoi iarăşi…

Atunci, la începutul anilor 2000, eram după apariţia cărţii mele despre trecutul politic al lui Cioran, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, şi după Ionescu în ţara tatălui. În jurul meu se crease o atmosferă sufocantă, poate chiar periculoasă… am rănit narcisismul naţional, i-am iritat pe legionari, i-am iritat pe anticomuniştii înguşti care pretindeau că trebuie cercetat numai comunismul, nu şi fascismul, adică nu şi celălalt totalitasism şi extremism; apoi, am iritat-o pe fiica lui Eugen Ionescu, pentru că am vorbit despre Ionescu folosind propriile lui mărturisiri despre România ca ţară a tatălui şi Franţa ca ţară a mamei, iar eu am arătat că România a fost de fapt ţara ambilor lui părinţi… apoi am reconstituit procesul lui din 1946, cînd a fost condamnat la închisoare pentru că a insultat armata română, şi, peste toate, am vorbit şi despre faptul că a lucrat la Vichy etc. Şi i-am iritat şi pe alţii, mă rog.

Oricum, în jurul meu era o atmosferă grea, dacă intram într-un tîrg de carte legionarii îşi dădeau coate şi mă arătau, „Asta este!”, într-o zi m-am pomenit cu o zvastică pe oglinda retrovizoare a Oltcit-ului meu, în alta poşta mi-a adus un colet de la Deva, fără expeditor descifrabil, în care era o broşură, „Echipa morţii”… Ca la Torino anul ăsta, unde, după lansarea cărţii mele despre Cioran, un domn a venit la mine şi mi-a poruncit, profesorul Giovanni Rotiroti mi-a tradus: „Să nu te mai ocupi de extrema dreaptă!”. Au fost deci nişte avertismente… multe, mai multe decît am pomenit aici. Se vede că legionarismul întruneşte simpatii profunde, în timp ce eu sînt defectivă de el… aşa cum unele substantive sînt defective de plural, să zicem.

Şi-atunci soţul meu m-a sfătuit – se crea şi pentru el o tensiune permanentă – să las pentru o vreme „tema” asta… să fac o diversiune. Nu puteam, pe vremea aia, sta pur şi simplu. Aşa că am pus la punct un volum de interviuri cu personalităţi, pe care le luasem în treacăt, pentru Apostrof. Iar pe urmă, ca să nu şomez, l-am recitit integral pe Caragiale, că tot îl admir superlativ pentru inteligenţa lui, şi am mai scris cîteva eseuri despre el, făcînd o carte…

Caragiale avea nu numai de o inteligenţă care pe mine mă lasă şi-acum perplexă, ci, am descoperit eu, era mai cult decît se credea. Îi plăceau oamenii inteligenţi şi cultivaţi. Îl pasionau ideile generale şi, de pe baza general-junimistă şi maioresciană a teoriei formelor fără fond, a asimilat, ca filosofie generală, ca metafizică de fapt, filosofia lui Schopenhauer… Opera lui conţine indiciile unui schopenhauerianism eclectic, combinat cu credinţa în Dumnezeul creştin şi, după 1900, după ce s-a exilat, cu idei socio-politice de origine dobrogeanogheristă… Caragiale e un autor aşa de complex şi de bogat, încît mereu găseşti ceva nou în el, ce n-a văzut nimeni…

El şi Goethe, doi autori foarte diferiţi, îmi sînt foarte la îndemînă, mă regăsesc în ei în tot felul de situaţii. Nu ştiu explica asta.

acasa

Acasă, pe Câmpia Armaghedonului – Marta Petreu

LIBRIS.RO: Acasă, pe Câmpia Armaghedonului este un roman cutremurător care e departe de proiecţia idilică a vieţii rurale, a peisajului natural, cuceritor, în care îşi face loc o existenţă bucolică, înţelepţită de tradiţie. Dimpotrivă, chiar şi la sat oamenii sunt devoraţi de porniri egoiste, de spirit neiertător, de accese tiranice iar afinităţile intelectuale ale copiilor riscă să fie înfierate şi să genereze tensiuni dureroase în familie. Sunt fenomenele surprinse de dumneavostră în volum expresia impactului politicilor comuniste sau e vorba de realităţi şi mentalităţi care traversează lumea rurală, cel mult tangenţiale la schimbările istorice?

MARTA PETREU: Mă bucur de ce îmi spuneţi, ţin mult la Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului. Cred că oamenii pe care îi descriu eu sînt ca toţi oamenii. Dar fiinţa umană nu este una dulce şi bună şi blîndă, ci aşa cum am descris-o eu, ţăranii nu sînt nişte oameni cumsecade şi cu  un psihism linear, ci complicaţi ca toţi oamenii… Cu siguranţă, după ce s-au văzut scăpaţi de război – de al Doilea Război Mondial – şi s-au văzut împroprietăriţi cu cîte-o bucată  de pămînt, ţăranii au fost distruşi de colectivizare. Şi de răsturnarea tuturor valorilor, dintr-o dată cei mai slabi oameni din sat (slabi, am spus spontan, gîndind în cuvintele de-acasă, de la mine din sat, adică oameni nevrednici, leneşi, delăsători, deci săraci) au devenit şefi, iar cei muncitori şi strîngători au fost culpabilizaţi că au avere, adică o gospodărie ţărănească obişnuită… Pînă am plecat din sat, ceea ce s-a întîmplat în 1970, i-am tot auzit pe-ai mei  plîngînd după pămîntul lor, luat la colectivizare… Pe urmă am auzit pe dos, că şi dacă li l-ar da cineva înapoi, nu l-ar mai vrea, pentru că, se mira mama, cum să îl mai lucrezi, cu ce?. Socialismul nostru românesc, copiat după modelul falimentar al celui sovietic, a distrus o lume… a făcut-o praf şi pulbere, cu oamenii ei cu tot, şi asta în suferinţe mari, pe care nimeni nu le-a băgat în seamă.

Nu cred în mentalităţi ţărăneşti eterne, decît dacă aceste mentalităţi sînt reacţii general umane, şi-atunci nu mai sînt „ţărăneşti”, ci mentalităţi umane eterne.

LIBRIS.RO: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteţi spune pentru a-i determina să vă lectureze cărţile? Cum o recomandă Marta Petreu pe Marta Petreu?

MARTA PETREU: N-o recomandă, n-are chef să pescuiască. Ea ştie prea bine că nu scrie luîndu-se după vreo modă, că-şi urmează numai şi numai pornirile şi poruncile interioare şi valorile în care crede, aşa că nu vrea să ademenească pe nimeni în lumea ei. Cine vine din proprie iniţiativă, poate găsi ceva care să îl tulbure, care să-i răspundă unor nelinişti, eventual ceva care să-l irite. Cine nu, să rămînă pe mai departe afară.

LIBRIS.RO: Dacă nu aţi scrie, cum altfel v-aţi elibera de “chemarea muzelor”?

MARTA PETREU: Am făcut de cîteva ori grevă şi n-am mai scris, eram supărată şi acut conştientă de inutilitatea a ceea ce fac… m-am simţit nu o dată ca Bérenger. Dar cînd n-am scris, mi-a fost şi mai rău, aşa că am cedat, m-am reapucat de scris…

Interviu realizat de Sever Gulea pentru www.libris.ro.

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *