Stalinismul de fiecare zi

18/09/2016
stalinismul de fiecare zi recenzie

Stalinismul de fiecare zi – Sheila Fitzpatrick

Când te gândești la epoca stalinistă, la anii 30, ani plini de teroare în URSS, probabil că se produce o asociere imediată și dureroasă cu o desfășurare a unor orori concentrate într-un singur deceniu, dar cu un impact pentru un secol: crearea în forță a bazelor socialismului pe temelia unei industrii grele, închiderea granițelor, revoluție culturală, prigoana intelectualilor, marile epurări politice, discriminările pe bază de clasă etc. Cu toate acestea, în acei ani grei și imprevizibili, o mare parte a populației din Uniunea Sovietică a găsit pârghiile în a-și duce viața mai departe, în a se adapta realităților volatile și distructive care îi înconjura pe cetățeni (și care,  uneori, ajungea să îi sufoce, e adevărat). Cu alte cuvinte, a  existat touși o existență cotidiană chiar și în acest ocean al transformărilor profunde și amenințătoare, a existat o viață de zi cu zi și în afara (sau împreună cu) persecuțiile, limbajul de lemn, penuria de bunuri, procesele înscenate. Cum arăta cotidianul stalinist, cum reușeau oamenii obișnuiți să trăiască în aceste vremuri neobișnuite dezvăluie volumul Sheilei Fitzpatrick, STALINISMUL DE FIECARE ZI, apărut la Editura Corint.

Elementul marcant are pare să domine, în ansamblu, anii 30 din Rusia sovietică este cel al contrastelor: contrastul dintre aspirația la o nouă normalitate,  gândirea mobilizatoare, civilizatoare și realitatea extrem de marcată de lipsuri, disfuncționalități, teroare. Capitolele abordate de Sheila Fitzpatrick analizează pe rând raportarea la universul politic care a penetrat rapid viața de rând a cetățenilor, condițiile de viață din URSS (alimentația, spațiile de locuit, viața la oraș, procurarea bunurilor), atitudinea față de familie, impactul marilor epurări.

Din punct de vedere politic, finalul anilor 20 și începutul anilor 30 sunt marcate de centralizarea absolută a puterii: dispare opoziția din cadrul partidului comunist, dezbaterile devin tabu, pedepsele se înăspresc și se afirmă ritualurile care vor deveni elemente esențiale de intimidare: epurarea (cu tot cu mărturisirea la nesfârșit a vinei pentru greșelile trecutului, fără garanția iertării), respectiv procesele publice (prilej de divertisment și agitație). Pe de altă parte, în aceeași perioadă se elaborează și se întărește cultul personalității în jurul lui Stalin, cel care alege să dezvolte un climat al ambiguității și al secretomaniei pentru a avea mereu la îndemână avantajul reinterpretării ulterioare. Acest model este oglindit, într-o anumită măsură și pe plan local, acolo unde micii politruci își asumă un stil autoritar și mobilizator de conducere, inclusiv satisfacția de a fi ridicați în slăvi. Partidul este structura de putere în jurul căreia gravitează, complementar, activiștii și komsomoliștii, așa zișii voluntari care sprijină aparatul birocratic și de urmărire.

Din punct de vedere economic, anii 30 se dovedesc extrem de dificili pentru populație: foametea generată de cincinalurile centrate pe industria grea și de recoltele dezastruoase (explicate adesea prin acuzațiile de sabotaj), dispariția bunurilor de larg consum conduc la apariția cozilor interminabile, la apariția economiei de suberană care instalează, la rândul ei, noi și noi ierarhii. Criza locuințelor este  îngrozitoare: nu doar că familii întregi împart același apartament (după evacuarea burgheziei), dar se doarme pe hol, în bucătărie, în orice colț unde se poate instala o pernă. Construcția de locuințe devine un obiectiv important mai târziu, pentru regim, astfel că mulți ani oamenii sunt presați să trăiscă fără să aibă parte de intimitate, separați de perdele, folosind ustensile de bucătărie laolaltă.  Viața la oraș este de asemenea dificilă: Stalingradul este un oraș fără canalizare, până în 1938, împrejurimile Moscovei nu au apă curentă, transportul în comun este supraaglomerat, orarele nu sunt respectate, produsele raționalizate (în magazine cu circuit deschis dar și închis). Publicitatea are o funcție didactică în URSS: să îi familiarizeze pe oameni cu o serie de produse, nu atât să îi convingă să le cumpere (pentru că nu ar fi avut de unde).

Nu doar înfometați, îngehsuiți, nevoiți să ducă o luptă zilnică pentru aprovizionare, oamenii de rând sunt discriminați în obținerea locurilor în universități, în spații locative, chiar și în obținerea pașapoartelor interne (a fost o perioadă în care circulația în interirorul URSS era condiționată de pașaport). Cei considerați indezirabili de către regim sunt strămutați, sunt exilați, sunt marginalizați. Familia ocupă un loc central în preocupările regimului: în anii 30 se interzice avortul, se cresc taxele de divorț. Opinia publică e într-o continuă monitorizare, se supraveghează cozile, corespondența, discuțiile private pentru a evalua starea de spirit a populației. Cu toate acestea, se încetățenește un obicei răspândit: petițiile trimise către autorități prin care populația își exprimă nemulțumirile la adresa regimului (interesant este că această practică este tolerată și chiar încurajată de către regim). Marea epurare declanșată din motive rămase încă incerte reprezintă expresia sintetică a exploatării instrumentului țapului ispășitor (un instrument exploatat de altfel și anterior, în forme mai puțin extreme, pentru a explica eșecurile politico-economice ale regimului). Anii 36-37 sunt printre cei mai crunți ani ai cotidianului stalinist: sunt anii marilor procese din capitală dar și a micilor procese din provincie (întreprinse pe temeiuri mult mai plauzibile decât intrigile cu spionaj și atitudini contrarevoluționare țesute la Moscova), sunt anii în care suspiciozitatea atinge paroxismul, în care ziarele demască în fiecare zi dușmanii poporului, anii mitologiei spionajului și a denunțurilor.

Cotidianul sovietic este, așadar un cotidian al privațiunilor, al deznădejdii, al violenței, al luptei pentru obținerea minimului confort de zi cu zi. Atmosfera aceasta e alimentată pe de o parte de imensa birocrație asociată naționalizării proprietăților și serviciilor, de teroarea politică dar și de caracterul arbitrar al legilor și al interpretărilor lor. Într-un context de viață nesigur și marcat de penurii, apar repede polarizările și privilegiile iar cei lipsiți de privilegii sunt nevoiți să își asume constant riscuri în orice decizie de viață măruntă. Dar anii 30 sunt și anii maturizării unei noi generații de tineri, cei care acceptă sacrificiile impuse de regim și susțin noua ordine, încrezători că perioada dificilă pe care o traversează este doar un pas spre atingerea unei prosperități promise de statul comunist. De asemenea, în ciuda dificultăților anii 30 sunt anii asociați cu progresul, cu civilizarea (chiar dacă în condiții artificiale, abrupte și generatoare de suferință), poate și pentru că transformările suferite în acel deceniu reprezintă singurul reper al modernității pentru multe regiuni din URSS.

Volumul Sheilei Fitzpatrick aduce în atenția o mulțime de detalii interesante despre felul în care oamenii obișnuiți au reușit să transforme vremuri violente și neobișnuite într-o specie de normalitate care să le permită supraviețuirea. Pentru cititorul român foarte multe din elementele reliefate de autoare vor părea destul de familiare, ceea ce confirmă, dacă mai era nevoie faptul că stalinismul nu a murit odată cu dispariția lui Stalin… de fapt, urmările sale mai pot fi simțite și în ziua de azi.

STALINISMUL DE FIECARE ZI – Sheila Fitzpatrick, Editura Corint, 2016

Recenzie realizată de Sever Gulea.

 

 

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *