halucinatii recenzie carte
Halucinatii – Davin Rosenhan

În anii 60, așa cum a sugerat un experiment efectuat de psihologul Davin Rosenhan, ale cărui rezultate au fost publicate apoi într-un articol ce avea să stârnească multe controverse, era suficient să susții că auzi voci, pentru a ajunge internat într-un spital de psihiatrie, cu un diagnostic stigamtizant de schizofrenie. Experimentul este ilustrativ pentru importanța și gravitatea cu care societatea vestică (la vremea respectivă, dar și astăzi, într-o formă mult mai prudentă și revizuită pe temeiuri mai riguroase) abordează problema halucinațiilor. Și în manualele de psihiatrie contemporane, halucinațiile (definite, la modul general drept o percepție fără obiect) sunt identificate drept simptome psihotice majore, adică simptome care afectează profund aderența individului la realitate și, implicit capacitatea sa de funcționare, fiind indicii pentru urgențele psihiatrice, necesitând supraveghere și tratament. Pe de altă parte, așa cum sugerează însă neurologul Oliver Sacks, într-un nou volum provocator, publicat la Editura Humanitas, halucinațiile au însoțit umanitatea de mii de ani, iar în unele culturi sunt privite și astăzi drept stări privilegiate, de grație pe care le poate atinge un individ.

Dincolo de caracterul lor stigmatizant, prin asocierea cu tulburările psihiatrice severe (tranzitorii sau cronice), halucinațiile sunt parte dintr-o serie de experiențe (patologice sau nu) care nu au legătură necesară cu bolile psihice (mai ales cu cele cronice si mult temute). Tocmai despre aceste situații, mai puțin cunoscute ni se povestește în cartea HALUCINAȚII, a regretatului medic american.

Halucinațiile, spre deosebire de amintiri, de vise sau de iluzii sunt manifestări care apar involuntar, proiectând extern conținuturi mentale într-o manieră veridică, uneori extrem de detaliate. Sunt manifestări care traversează istoria artei, folclorul, religiile, manifestări asociate cu accesul la transcendent, cu ființe supranaturale, cu stări privilegiate, cu anticiparea viitorului sau cu nebunia și care, astăzi, mai mult decât oricând oferă o bază de studiu solidă în ceea ce privește funcționarea creierului.

Halucinațiile sunt prezente și în sindromul Charles Bonnet, la pacienții care și-au pierdut vederea. Acești pacienți (cu afectare oculară sau cerebrală) experimentează halucinația multiplicării obiectelor din jur, dar și scene extravagante și detaliate, cu oameni îmbrăcați luxos, halucinații textuale (litere și note muzicale pe cer), distorsionări vizuale (prezența unui nas sau a unei guri plutind în jurul lor). Unele dintre acestea distrag atenția, altele sunt neplăcute, în general însă sunt percepute drept neamințătoare și amuzante (unul dintre pacienți glumește chiar și sugerează că aceste halucinații sunt de fapt epilogul modest pe care organul vizual l-a lăsat moștenire, înainte de a sucomba). Sindromul Charles Bonnet are o explicație similară cu cea a cinematografului prizonierului (un sindrom denumit, pornind de la situația  deținuților care stau mult timp în întuneric și ajung să dezvolte halucinații), dar și cu cea a halucinațiilor piloților care zboară multe ore sau a marinarilor aflați mult timp pe vas sau a celor care traversează deșertul și experimentează miraje: creierul are nevoie nu doar de informație perceptuală prin simțuri (iar văzul oferă, în acest sens, cel mai mult), ci și de o schimbare a percepției la anumite intervale de timp. Când creierul experimentează monotonie perceptuală (așa cum se întâmplă și în cazul celor rămași fără vedere), atunci compensează această lipsă de schimbare prin halucinații. Este o situție probată și în cercetările anilor 50-60, cu bazinele de privare senzorială, dar și în situația imobilizărilor pe termen lung  și a obosealii extreme a sportivilor. Halucinațiile de acest fel nu sunt doar vizuale, ci și olfactive sau auditive. Ipoteza explicativă pentru halucinațiile auditive este de asemenea interesantă: ar putea fi vorba de o bicameralitate cerebrală (vocile pe care le auzim sunt emise din emisfera dreaptă nu sunt internalizate de emisfera stângă și ajung să fie considerate externa) sau de o atenție anormală a persoanelor care le experiemntează asupra fluxului subconștient al gândirii. În afara schizofreniei și a tulburărilor psihotice sau maniacale, asemenea halucinații auditive apar în stări de febră, epilepsie sau în scăderea auzului dar, spre deosebire de halucinațiile vizuale complexe, cele auditive complexe sunt percepute ca un întreg (o melodie halucinatorie e auzită ca atare, nu ca note disparate fără înțeles, așa cum se poate întâmpla în cazul halucinațiilor vizuale).

Halucinații mai apar, de asemenea în sindromul Parkinson, asociate cu tulburările de somn sau cu anomalii în ceea ce privește transmiterea colinergică. Acestea sunt adesea înfricoșătoare (moartea persoanelor dragi, haine care umblă singure, figuri proiectate pe pereți). Desigur,  Oliver Sacks explorează apariția manifestărilor psihotice și în stările modificate de substanțe halucinogene (el însuși experimentând masiv în tinerețe atât hașișul, cât și LSD, amfetamine). Interesante sunt observațiile legate de halucinațiile de dinaintea atacului de migrenă, scotomul scintilant (o aură luminoasă cu limite în formă de zig-zag) care ar putea fi considerate niște fotografii ale creierului în acțiune (o expresie a activității electrice intense de dinaintea atacului migrenos).  Unele dintre acestea se prezintă în forma unor modele geometrice universale pe care le putem regăsi de fapt în cele mai vechi forme de artă (atât în arta aborigenilor sau cea islamică), Sacks sugerând că ele ar putea fi de fapt considerate elemente ale arhitecturii sistemelor vizuale în general, tocmai datorită caracterului lor transcultural.

Un alt capitol interesant este cel dedicat halucinațiilor de dinaintea crizelor de epilepsie (numită în trecut boala sacră): de la ghemuri rotitoare de lumină la multiplicări complexe ale obiectelor, la flashbackuri în peisaje onirice (așa cum se întâmplă în crizele de tip absență) sau chiar la revelații mistice și un adevărat marș simptomatic (care cuprinde secvențe complexe de viziuni și audiții), acestea pot avea un impact semnificativ asupra celor care le experimentează (Sack ia în discuție și cazul lui Dostoievski, care suferea de epilepsie de lob temporal – o formă de boală care generează  crize extatice și adesea preocupări intense pentru artă și religie). Neurologul american dedică o serie de capitole și halucinațiilor de hemicâmp (care apar la pacienții care și-au pierdut doar un cadran al vederii), halucinațiilor hipnagogice și hipnopompice (care apar înainte să adormim sau la trezire), halucinațiilor din narcolepsie (la persoanele care au atacuri de somn), halucinațiilor celor care au suferit experiențe traumatizante (război, agresiuni sexuale, persoane cu sindrom de stres posttraumatic) dar și cele ale experiențelor extracorporale sau în preajma morții.

La fel ca în celelalte volume care l-au făcut celebru, valorificând o experiență profesională dar și personală bogată, Oliver Sacks vorbește și în această carte tradusă la Editura Humanitas despre maniera mereu surprinzătoare a creierului de a se adapta la contexte neobișnuite, despre ineditele modalități  de exprimare cerebrală, uneori chinuitoare, alteori seducătoare, dar așa reprezinta, cum ni se sugerează, prin varietatea, complexitatea și implicațiile lor culturale, o esențială parte a condiției umane.

HALUCINATII – Oliver Sacks, Editura Humanitas, 2016

Recenzie realizată de Sever Gulea.

 

 

One Response

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *