Dragostea moderna

17/10/2016
aziz

Dragostea moderna – Aziz Ansari

În anii 30 și în anii 50, aproape jumătate dintre oameni se căsătoreau cu o persoană care locuia la mai puțin de 10 străzi distanță de ei, se căsătoreau înainte de 25 de ani după o evaluare adesea sumară (e drăguț, are o slujbă bună etc). Peste 75% dintre femeile din acei ani acceptau căsătorii fără dragoste și își cunoșteau viitorii parteneri prin intermediul rudelor, prietenilor sau chiar la biserică. Căsătoria în acei ani reprezenta pasul esențial făcut spre maturizare, imediat după încheierea liceului sau a facultății, elementul prin care femeile își câștigau dreptul la independența de aprobarea parentală, mai ales în ceea ce privește organizarea vieții personale. În acele vremuri, căsătoria se baza pe principiul găsirii cuiva suficient de bun pentru a putea îndeplini roluri stereotipe de gen și a contribui la funcționalitatea unui sistem economic. Probleme precum compatibilitatea personală, sentimente,  intimitate, afinități intelectuale și emoționale erau considerate, de mulți americani, cel puțin un lux opțional. Jumătate de secol mai târziu, lucrurile s-au schimbat profund: astăzi operăm în paradigma căsătoriei din dragoste, având la dispoziție mii de opțiuni, dincolo de orice granițe geografice, cu care putem interacționa pe nenumărate canale, bazându-ne doar pe propriul nostru discernământ și pe propria noastră libertate de alegere. Cu toate acestea, așa cum sugerează Aziz Ansari în ineditul volum DRAGOSTEA MODERNĂ, apărut la Editura Publica, a găsi un partener de viață, pe termen lung n-a fost nicicând o experiență atât de stresantă și de dificilă. Cu cât ne ușurăm accesul la opțiuni și ne desprindem de prejudecățile și de limitările fizice care condiționau întâlnirile și căsătoriile în trecut, cu atât părem să ne îvârtim mai confuzi într-un cerc al nehotărârii și al superficialității din care ne este greu să ieșim.

Încercând să înțeleagă cum s-a ajuns aici și care sunt provocările majore ale găsirii unui partener într-o lume deschisă comunicării pe toate canalele, comediantul american, împreună cu un sociolog au desfășurat o anchetă întinsă pe mai multe focus grupuri în mai multe orașe ale lumii, luând în considerare experiența și rezultatele de pe siteurile de socializare, mail-uri și SMS-uri, precum și sondaje efectuate de mai multe universități pentru a identifica felul în care s-au schimbat așteptările noastre și felul în care ne-a modelat tehnologia obiceiurile de interacțiune cu posibilii parteneri amoroși.

În antiteză cu perioada interbelică și postbelică, astăzi căsătoria a devenit pasul final al vieții adulte, după ce tinerii au experimentat ceea ce sociologii numesc prima maturitate (perioada în care beneficiază de o relativa autonomie financiară și socială și experimentează relații, călătorii și viața de adult liber și singur). Oamenii se căsătoresc mai târziu pentru că există această tentație a valorificării primei maturități, pentru că se instruiesc o perioadă mai lungă, călătoresc mai mult, realizează că sunt mai multe provocări pe care le pot valorifica, la fel sau poate mai importante decât căsătoria (mai ales că presiunea socială legată de căsătorie s-a redus, pe măsură ce o mulțime de stiluri de viață au fost legitimate în societatea contemporană). Pe de altă parte, pentru a te căsători ai nevoie să găsești un partener de lungă durată. Dar așteptările legate de acest potențial partener s-au schimbat la rândul lor: de la filosofia lui suficient de bun, s-a trecut la filosofia cel mai bun/cel mai potrivit partener.

Dragostea și fundamentarea unei intimități au devenit criteriile cvasiabsolute pentru întemeierea unei relații reușite. Inspirați de exigențe înalte (plus aspriația de a trăi o experiență intensă perpetuă) și aruncați într-o lume dominată de online (în mai puțin de 20 de ani, mediul online a ajuns să reprezinte aproape jumătate din mijloacele prin care oamenii ajung sa se se cunosaca) – un online care și-a pierdut stigmatul de acum un deceniu, atunci cand  cei ce își găseau parteneri pe internet erau priviți ca suferind de un soi de dizabilitate socială – oamenii își caută perechea. Evoluția serviciilor de dating ne-a adus de la greoaiele și epuizantele siteuri dense în informații personale (care intrau apoi într-un algoritm de compatibilizare) la experiența Tinderului și a aplicațiilor similare în care compatibilitatea se stabilește în câteva secunde, printr-o simplă mutare a degetului la stânga sau la dreapta ecranului telefonului (datingul a devenit așadar un fel de joc). Revoluția SMS-ului și a chatului ne face să fim mai îndrăzneți în scris, să inaugurăm noi reguli nescrise ale politeții în comunicare (un telefon direct pare uneori intruziv, când există posibilitatea SMS-ului), să reconfigureze atât strategiile de abordare pentru o invitație în oraș sau pentru o despărțire. În acest context al libertății de comunicare, al ofertei generoase și variate de pe tot globul, oamenii tot par să aibă probleme în a-și afla jumătatea. Aziz Ansari sugerează că acest fenomen se leagă de faptul că avem o prea mare libertate de alegere care ne stârnește confuzie și ne paralizează în încercarea de rămâne consecvenți cu opțiunea inițială (în fond, ne dorim cea mai bună ofertă, nu doar o ofertă suficient de bună) și, pe de altă parte, de faptul că ajungem să compunem un portret exagerat al unui partener ideal (ceea ce reprezintă, desigur, o rețetă pentru nefericire). Chiar și atunci când reușim să întemeiem o relație, să dăm șansa unui partener, problemele nu dispar, atâta timp cât suferim de tentația de a inaugura noi și noi intimități în mediul virtual, tânjind uneori spre a supraveghea și a spiona intimitățile virtuale ale celuilalt, pe telefon sau pe contul rețelelor de socializare (mesajele private, sextingul sunt, la rândul lor instrumente cu două tăișuri: ele pot întări și resuscita relațiile dar pot să le și distrugă). La toate acestea se adaugă și problema condiționărilor socioculturale: dacă în America adulterul este privit ca nociv și catastrofal pentru majoritatea respondenților, în Franța sau Germania toleranța pentru infidelitate este mai mare iar la Buenos Aires sexul ocazional este ceva firesc. Pe de altă parte, în Japonia aproape jumătate din populația tânără disprețuieste sau nu e interesata de sex și peste jumătate din persoanele sub 40 de ani se declară singure (există mulți bărbați japonezi, așa zișii bărbați ierbivori, timizi, pasivi, extrem de sensibili, fără încredere în ei pentru a începe o relație care preferă cultura substitutivă relațională: cafenelele de dezmierdat, hostess baruri și jucării sexuale precum ciudatul ou Tenga, despre care Aziz Ansari vorbește cu mult umor).

Interesant este însă faptul că Aziz Ansari descoperă faptul că în ciuda algoritmilor complecși de pe siteurile de dating, în ciuda posibilităților de alegere multiple strict bazate pe aparențe fizice, adesea ne îndrăgostim de oameni doar după ce petrecem experiențe mai lungi alături de ei, mai ales față în față. Concluziile lui Ansari sunt sugestive: dacă a găsi un partener astăzi e o experiență extrem de stresantă, tocmai prin libertatea nemăsurată care ne-a fost oferită iar tehnologia a inaugurat o nouă dimensiune a existențelor noastre (cea virtuală), merită să acționăm cu discernământ: să folosim onlineul strict ca mijloc de cunoaștere inițială și ca suport de a ne arhiva istoria relațională, dar să facem cât mai repede pasul spre o întâlnire față în față și spre împărtășirea, cu răbdare, a experiențelor de interacțiune reale. În acest fel, dăm o șansă  autentică celuilalt  dar mai ales ne dăm nouă o șansă în a echilibra tentația perfecționistă a unui nou swipe pe ecranul telefonului.

DRAGOSTEA MODERNA – Aziz Ansari- Editura Publica, 2016

Recenzie realizată de Sever Gulea.

 

 

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *