Proiectia lunii februarie – Breaking the Waves: Abisul Sufletului

07/02/2017

Înainte de oricare altă etichetă (film de artă, Dogma ‘95, realism cinico-romantic), „Breaking the Waves” este un film de dragoste. În stilu-i caracteristic, regizorul danez Lars Von Trier merge până la capăt într-o direcție sau alta. Distribuind-o în rolul principal pe, pe atunci, debutanta Emily Watson – a vrut ca lumea să perceapă povestea prin ochii unei fețe necunoscute , Von Trier a dat o interpretare fundamentalistă conceptului iubirii luând literalmente termene precum sacrificiul în numele iubirii sau sexul non-emoțional. Traducerea în limba română a titlului acestui film, „Abisul Sufletului”, poate părea pretențioasă dar este cât se poate de fidelă stării interioare a personajului principal.

film Abisul Sufletului

Proiecția lunii februarie – Breaking the Waves: Abisul Sufletului

Nu putem vorbi de acest film fără să vorbim despre curentul cinematografic „Dogma ‘95”. Acest curent a apărut la mijlocul anilor ‘90 și a fost fondat de către Lars Von Trier și un alt regizor danez de renume internațional și anume Thomas Vinterberg. Cei doi au propus un soi de utopie cinematografică care presupunea întoarcerea la originile filmului. Printre altele, manifestul „Dogma ‘95” stipula că: se vor folosi doar camere de filmat pe care le poți tine în mână, se va folosi doar lumină naturală și locații reale, dialogul va fi înregistrat în momentul filmării ci nu adăugat în post-producție, fără muzică deja înregistrată adăugată în film pentru efect, filmului nu i se va menționa regizorul ci va fi catalogat sub titulatura Dogma#, etc. Practic, un film redus la minimum de resurse care se bazează în totalitate pe jocul actoricesc și peisajele mamei natură. Acest manifest al puritanismului cinematografic i-a adus în lumina controversată a reflectoarelor pe cei doi regizori care până atunci erau niște cvasinecunoscuți (Thomas Vinterberg era regizorul a câtorva scurtmetraje obscure iar Lars Von Trier – deși regizase vreo 3 lungmetraje – era acuzat de către criticii că încearcă, fără succes, să-l imite pe Tarkovski). În doua jumătate a anilor ‘90, mai mulți regizori europeni și americani au aderat la acest curent însă foarte puține filme ale genului au avut succes. Și mai puține filme ale acestui curent au respectat 100% cerințele manifestului. Practic, înafară de „Festen”, al lui Thomas Vinterberg, niciun film „Dogma ‘95” nu a respectat în totalitate regulile. Nici măcar „Breaking the Waves”, deși foarte aproape de rigoare manifestului, nu îndeplinește toate condițiile. Două excepții: imaginea nu este în totalitatea naturală ci ușor suprasaturată iar fiecare capitol al filmului este precedat de o bucată de muzică ușoară cunoscută („Suzanne” Leonard Cohen, „Child in time” Deep Purple,  „Goodbye Yellow Brick Road” Elton John etc.). În ciuda acestor mici „imperfecțiuni”, „Breaking the Waves” rămâne un film excepțional și alături de „Festen” constituie cea mai valoroasă moștenire pe care „Dogma ‘95” a lăsat-o în urmă.


Și totuși, care este subiectul acestui film extraordinar? Povestea este împărțită în șapte capitole – referința biblică nu este întâmplătoare. Fiecare din aceste capitole prezintă câte un episod din viața unei femei, proaspăt revenită după niște episoade de boli psihice, care dorește să se mărite. Este vorba de Bess McNeill (Emily Watson) – ciudățica orășelului – care vrea să se mărite cu Jan (Stellan Skarsgard), un muncitor danez care a venit să lucreze pe navele petroliere. Fiindcă vorbim de Scoția rurală a anilor ‘70, prejudecățile legate de venetici sunt foarte mari. Adăugând faptul că Jan este ateu, mica comunitate religioasă a orășelului lui Bess nu privește cu ochi buni această legătura. Căsătoria are totuși loc și lucrurile par să meargă foarte bine până când Jan are un accident de muncă care îl lasă paralizat. În opinia lui Jan, singura soluție pentru ca relația lor să-și păstreze aceeași pasiune este ca Bess să înceapă să aibă contacte sexuale cu diverși bărbați și mai apoi să-i povestească soțului ei detaliile. Fără să stea pe gânduri Bess acceptă, însă pe măsură ce practica ei capătă proporții bârfa începe să-și extindă aripile. În ciuda criticilor dure din partea oamenilor dar mai ales a bisericii, Bess nu se oprește fiind convinsă că la final iubirea va învinge pentru că până la urmă este vorba doar de un sacrificiu al corpului pentru ca dragostea pură să fie prezentă în suflet.
Regizorul Lars Von Trier nu este obiectiv atunci când prezintă spectatorului povestea lui Bess și nici nu-și dorește să fie. El se plasează intenționat în colțul lui Bess și deci implicit în colțul iubirii. În a doua parte a filmului, el manipulează povestea pentru a elimina eventualele prejudecăți ale publicului și pentru a fi din ce în ce mai evident pentru toată lumea că în numele iubirii merită sacrificat mai mult decât un trup…poate chiar o viață.

Vă așteptăm așadar vineri, 10 februarie 2017, la ora 20:00, la librăria Șt. O. Iosif, pentru proiecția unui film emoționant în regia lui Lars Von Trier: „Breaking the Waves: Abisul Sufletului”. Intrarea este liberă!

Articol realizat de Horia Nilescu.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *