Sa vorbim despre moarte

08/03/2017
Sa vorbim despre moarte - Atul Gawande

Să vorbim despre moarte – Atul Gawande

În mod oarecum bizar, în ciuda progreselor tehnice semnificative din medicina ultimilor 50 de ani care au transformat profund speranța de viață și felul în care ne raportăm la multe boli incurabile sau greu curabile acum jumătate de secol, în ciuda faptului că studenții mediciniști învață despre mecanismele complexe implicate în patogeneza afecțiunilor, pentru tratarea lor cât mai precisă, chiar și la nivel molecular, profesioniștii din domeniul medical par să se confrunte și cu reversul acestei evoluții:  creșterea așteptărilor și exigențelor din partea pacienților,  dificultate de a stabili și a accepta limitele intervențiilor medicale și mai ales cu pericolul moral și practic al sintagmei născătoare de fantezii în lupta cu cele mai grave boli, anume  tot posibilul. Așa cum sugerează eminentul chirurg și profesor de la Harvard, Atul Gawande într-un excelent și onest volum tradus la Editura Litera, progresele din domeniul sănătații repun astăzi în discuție problema îmbătrânirii, a calității vieții la vârste înaintate și în situația bolilor incurabile și, în cele din urmă, problema morții. Din adversar implacabil care lovea pe neașteptate în urmă cu mai bine de 100 de ani, moartea a devenit,  așa cum sugerează Atul Gawande, un soi de infracțiune în medicină, ca și când medicina ar trebui să câștige mereu în meciul împotriva morții. De fapt, atât moartea, cât și îmbătrânirea au devenit experiențe extrem de medicalizate în a doua jumătate a secolului al XX-lea. După ce, timp de sute de ani bătrânii au fost îngrijiți de familii extinse, acestea purtând responsabilitatea  susținerii lor, asumând demnitatea senectuții (ca simbol al tradiției, cunoașterii, protecției economice și stabilității), pe măsură ce s-au introdus sistemele de pensii, pe măsură ce mobilitatea socială a crescut și societatea s-a tehnologizat, a apărut un cult al sinelui independent. Bătrânii au început să nu mai depindă de generațiile următoare, deși, în cele din urmă s-au găsit în situația de a se confrunta cu pierderea autonomiei fizice și psihice.

Autorul volumului Să vorbim despre moarte remarcă faptul că longevitatea actuală a organismelor vii e bazată pe două sisteme: cel de rezervă și cel de reparație. Procesul declinului rămâne însă inevitabil, mai ales că nu putem vorbi încă de o genă unică a îmbătrânirii pe care să o împiedicăm, ci de o degradare progresivă, paralelă a sistemelor care ne alcătuiesc. Pe de altă parte, medicina e obișnuită să rezolve probleme specifice și punctuale (boli precum cancer, artrită și multe altele) însă situația celor care reușesc să atingă astăzi vârste impresionante este mult mai complicată: ei suferă de mai multe afecțiuni, simultan, însă își doresc să păstreze grade de autonomie generoase (și adesea ni se întâmplă să ne modelăm greșit standardele în ceea ce privește vârsta a treia, în funcție de excepțiile miraculoase, reprezentate de cei capabili să-și conserve funcțiile biologice la parametri surprinzatori chiar și după 80 de ani). În acest context, Atul Gawande subliniază importanța geriatriei (specialitate din medicină dedicată vârstei a treia), o specialitate din păcate puțin populară dar extrem de eficientă în gestionarea provocărilor longevivilor. E vorba de o specialitate cu atât mai importantă, în contextul dezvoltării rețelelor de aziluri pentru bătrâni care nu par să rezolve suferința celor ajunși aproape de finalul vieții. În azilurile clasice, centrate strict pe asigurarea siguranței și prelungirea vieții bătrânii nu au parte de intimitate, prieteni, scop existențial, sunt supuși regimurilor instituționale depersonalizante care le răpesc posibilitatea de a-și controla viața. Pentru a prelungi cât mai mult momentul internării în azil este nevoie de un alt tip de asistență, o combinație de tehnologie, medicalizare și grijă supravegheat cu atenție de un medic geriatru. Atul Gawande dă exemple de formule alternative la azilul clasic, apărute în ultimii 30 de ani: de la centrele de locuire cu asistență (o formulă intermediară între ideea de acasă și azil) la minigospodăriile de 16-20 de persoane în care vârstnicii pot relaționa mult mai profund cu personalul care îi asistă și care își asumă responsabilități plenare de îngrijire. Atul Gawande propune centrarea îngrijilor medicale pe conceptul de autonomie (și nu atât pe cel de prelungire a vieții cu orice preț, ca în medicina clasică): asigurarea acelor condiții care să le permită vârstnicilor să rămână autorii vieților și poveștilor lor în acord cu propriile credințe. Așadar, ar fi vorba de o minirevoluție conceptuală: depășirea problemei siguranței prin instituționalizare care îngrădește alegerile chiar dacă îi susține pe bătrâni într-un mediu aseptic și supravegheat și prioritizarea elementelor care definesc o viață cu sens pentru pacient.

Ultimele capitole ale volumului sunt printre cele mai impresionante, atâta timp cât discută, pe baza experiențelor personale și profesionale ale autorului despre acele situații critice în care pacienți sau chiar apropiați ai lui Atul Gawande s-au confruntat cu problema alegerilor dificile, în cazul unor boli incurabile (cel mai adesea cancer de diverse tipuri): a alege între intervenții terapeutice (de a radioterapie, chimioterapie și până la operații mutilante) sau forme de îngrijire paliativă minim invazive. În această explorare, autorul ia în considerare fundamentele de alegere ale pacienților (felul în care cântărim durerea pe termen scurt și pe termen lung), semnificația curajului (centrat pe o dublă definiție: conștientizarea faptului că ești muritor și acțiunea în baza acestei cunoașteri) dar și exemplele concrete ale celor care au ales să amâne intervențiile terapeutice, căutând să negocieze la limită autonomia, chiar și cu prețul scurtării vieții. Problema delicată care va defini în continuare activitatea medicală, așa cum o surprinde Atul Gawande pare să fie conflictul dintre greșeala specialistului de a prelungi suferința, prin prelungirea unei vieți chinuitoare sau greșeala de a scurta prematur o viață care merită încă trăită.

Presărată cu o mulțime de exemple, de cazuri impresionante și provocatoare, cartea lui Atul Gawande atrage atenția asupra necesității de a dezvolta o ars moriendi, o artă de a muri în care să echilibrăm lupta împotriva suferinței cu limitarea elanului medical rigid, o artă prin care să înțelegem că oamenii au și alte priorități la vârsta a treia, dincolo de necesitățile siguranței și ale câtorva luni de viață în plus.

SA VORBIM DESPRE MOARTE – Atul Gawande – Editura Litera, 2016

Recenzie realizată de Sever Gulea.

 

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *