Creierul idiot – Dean Burnett

10/04/2017
Creierul idiot - Dean Burnett

Creierul idiot – Dean Burnett

Considerăm creierul drept organul care ne definește umanitatea, organul  vital de care depindem pentru a funcționa, organul care reprezintă  condiția de posibilitate a tuturor experiențelor care ne fac oameni. Poate tocmai de aceea asumăm drept firești o serie de comportamente și reacții pe care le trăim în anumite momente, deși uneori inevitabil ajungem să ne întrebăm, prin puterea curiozității și a imaginației: cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi stat altfel? De ce nu putem reține cantități și mai mari de informație? De ce avem nevoie de somn? De ce suferim de rău de mișcare? De ce unii sunt convinși de existența conspirațiilor planetare iar alții le ignoră? De ce ne place să ne uităm la filme horror, atâta timp cât ele declanșează o emoție neplăcută precum frica? De ce suntem mai sensibili la critici decât la laude? Ce rol are furia sau umorul? De ce sunt atât de dureroase despărțirile de prieteni și apropiați? Cum ajungem să ne tratăm semenii cu cruzime și răutate? Ce înseamnă să suferi de o boală psihică? Am selectat doar câteva dintre cele mai provocatoare întrebări, unele dintre ele naive, altele mai serioase al căror răspuns pare atât de intuitiv și totuși tautologic, pentru că țintesc niște experiențe care ne sunt extrem de familiare și pe care totuși le asumăm în virtutea obișnuințelor. Pe cât e de eficient și de complex structurat, pe atât de vulnerabil și de bizar pare să se dovedească sistemul nostru nervos central, atât în funcționarea sa cotidiană, cât și în funcționarea în situații extreme sau patologice, fie că e vorba de instincte, de procesarea lumii prin simțuri, de funcțiile gândirii sau de personalitate.  Aceste ciudățenii care fac să pară creierul de-a dreptul idiot în anumite momente sunt rezultatul evoluției etajate a sistemului nervos- lămuririle preliminare ale lui Dean Burnett ne amintesc că creierul nostru este alcătuit dintr-o parte veche, moștenită și prezentă în lumea animală (arhicortexul și paleocortexul) dar și o parte nouă, specifică speciei umane (neocortexul). Între aceste structuri etajate nu există întotdeauna o armonie deplină, deși creierul are nevoie de toate pentru a asigura funcționarea optimă a organismului.

În capitole distincte, în care strecoară mult umor și explicații accesibile, fără să intre în detalii neuroanatomice și neurofiziologice care ar putea speria orice profan în domeniu, Dean Burnett folosește metafore pline de imaginație pentru a căuta explicații pe marginea diferitelor tipuri de experiențe, fie ele instinctuale, emoționale sau raționale. Un capitol vorbește despre răul de mișcare (rezultat al contradicțiilor dintre informația vizuală și informația vestibulară pe care creierul o detectează drept o situație de otrăvire și declanșează starea de greață), despre rolul somnului (mai mult decât odihna), despre somnambulism și paralizia de trezire (ambele fiind situații în care cuplarea sau decuplarea creierului de la controlul sistemelor motorii musculare în timpul somnului nu se produce fiziologic). Un alt capitol discută despre funcțiile gândirii: problemele legate de memorie (care nu funcționează ca un computer sau, așa cum sugerează Dean Burnett, funcționează ca un computer care în viața de zi cu zi nu ar folosi cu adevărat nimănui) sunt provocatoare – memoria pe termen scurt e limitată (de aceea riscăm să ne supraîncărcăm când încercăm să gândim într-un mediu gălăgios) și uneori ajunge să elimine elemente importante din firul roșu ideatic pe care îl proiectasem inițial (mai ales atunci când intrăm într-o cameră, atenția ne este distrasă de un element aleator iar noi nu ne mai amintim de ce am ajuns acolo). Mai mult decât atât, creierul distorsionează constant amintirile, ne face adesea să ne amintim întâmplările astfel încât să părem într-o lumină mai bună pentru a amplifica egoul (ca și cum noi am fi fost în controlul situațiilor, bine informați). Deformările nu sunt atât de puternice încât să creeze realități diferite (dacă am picat la un interviu pentru un job nu ne vom aminti că am luat interviul, dar s-ar putea să ne amintim că de fapt ne-am descurcat mai bine decât cred posibilii angajatori). Memoria este vulnerabilă și la a crea amintiri false, în anumite condiții, mai ales în sălile de judecată (sub abilul interogatoriu al procurorului sau avocatului un martor își poate realmente aminti fața unui suspect, chiar dacă respectivul martor fusese mult prea departe de locul infracțiunii în acest sens). Acest fenomen e legat de faptul că organul nervos central ajustează informațiile pe care le obține de la o sursă pe care o consideră demnă de încredere, o investește cu autoritate (iar dacă avocatul pleacă de la premisa că martorul a fost prezent, martorul ar putea ajunge să-și amintească lucrurile distorsionat- nu e vorba de minciună, ci de falsă amintire).

Un alt capitol interesant discută despre rolul fricii și a felului în care creierul reacționează la amenințări (metafora prin care Burnett descrie cele două sisteme care reglează funcțiile vegetative, sub forma unor personaje cu personalități diferite este memorabilă). Suntem programați să detectăm tipare de amenințare care atrag după sine o modificare a comportamentului (iar aceste tipare pot fi învățate și de la părinți, figuri pe care le investim cu autoritate,  deci e probabil ca superstiția să se transmită de la părinți la copii). De ce ne plac sporturile extreme, filmele de groază dacă ele produc frică? În asemenea situații frica devine plăcută prin senzația de eliberare de pericol pe care o aduce ulterior (cu condiția să existe un nivel al controlului și o capacitate de influențare a rezultatului produs de elementul periculos –de aceea poate fi amuzant să facem bungee jumping și nu să sărim fără parașută de pe un bloc…).

Un alt capitol explorează felul în care percepem lumea prin simțuri – contrar așteptărilor putem percepe trilioane de mirosuri iar gustul este de fapt cel mai slab și imprecis dintre simțuri (Dean Burnett se scuză față de degustătorii profesioniști, ale căror verdicte nu sunt neapărat rezultatul unor papile gustative foarte sensibile, cât mai degrabă al expectanțelor și capacității creatoare a creierului).

Pentru a înțelege atenția ni se propun mai multe modele (de la modelul gâtului de sticlă la modelul capacității care asumă că atenția este o resursă ce poate fi îndreptată spre mai multe direcții până la epuizarea capacității de procesare). Dar atenția nu se limitează strict la componenta conștientă, ci există o atenție inconștientă care ne face să sesizăm elemente din mediu pe care nici nu conștientizam până în acel moment că sunt prezente în raza noastră senzorială (de pildă, atunci când cineva la o petrecere începe să vorbească despre noi și ajungem să devenim brusc atenți, chiar dacă suntem angajați într-o altă conversație). Un capitol generos explorează tipurile de personalitate,  rolul furiei (e mai bine sau nu să ne eliberăm de furie, iar dacă nu o facem creierul va deplasa oricum energia negativă acumulată spre prima țintă disponibilă?). Contraintuitive sunt observațiile legate de motivație – dincolo de principiul plăcerii freudian, dincolo de piramida lui Maslow, experimente recente au sugerat faptul că  recompensele certe ajung să scadă motivația, în vreme ce încurajarea senzației de control,  a creativității cresc motivația, la fel și întreruperea oamenilor care încearcă să ducă la bun sfârșit o sarcină (așa zisul efect Zugarnik). De ce râdem, care e funcția umorului? Expresia unui sentiment de superioritate, o semnalizare primitivă a depășirii unui pericol (cea mai banală scenă a unui om care alunecă pe o coajă de banană dar își revine e amuzantă… cu condiția ca respectivul să nu fi suferit mai apoi un sever traumatism cranio-cerebral). Dean Burnett explică și de ce râdem mai bine în grup și de ce ni se pare adesea un eșec catastrofal momentul în care cineva spune o glumă neamuzantă.

Pierderea apropiaților activează regiunile cerebrale care procesează durerea (deci despărțirile pot fi dureroase în cel mai propriu sens), în fond suntem o specie socială care adesea dă prioritate importanței de a fi apreciați de un grup chiar și în detrimentul adevărului (influența grupurilor și dorința de a ne armoniza cu ele ne pot conduce la comportamente violente la adresa altora, chiar și când dreptatea nu e de partea noastră). Așa ajungem să ne tratăm rău semenii, să devenim ostili față de cei pe care îi percepem drept o amenințare a grupului la care aderăm (și cu care ajungem să ne identificăm într-o anumită măsură, nu doar în adolescență).  În unul din aceste ultime capitole, Dean Burnett oferă o perspectivă terifiantă a fragilității graniței dintre bine și rău, dintre acceptarea indiferentă a suferinței semenilor și inițiativele de a le îmbunătăți condiția (în ciuda faptului că suntem ființe sociale, putem deveni extrem de punitive și ostile la adresa celorlalți).

Scris într-un limbaj accesibil, presărat cu multe anecdote pline de miez,  volumul lui  Dean Burnett, specialist în neurobiologie propune o abordare mai nuanțată, pe baze neurofiziologice și evoluționiste, în căutarea unor explicații extrem de interesante despre măreția și ridicolul organului deificat în ultimii 50 de ani.  Suntem pe atât de idioți pe cât suntem de inteligenți dar poate tocmai această combinație de derapaje și reușite reprezintă acea balanță esențială care ne ține laolaltă ca membrii nu doar ai unei specii, ci și ai unei societăți în care avem nevoie unii de ceilalți… pentru a ne lumina sau a ne orbi mai abitir, în funcție de nevoi și de situație.

CREIERUL IDIOT- Dean Burnett – Editura Baroque Books, 2016

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *