Cum sa traiesti in oras

06/06/2017
Cum sa traiesti in oras

Cum să trăiești în oraș – Hugo Macdonald

Una dintre marile consecințe care revoluțiilor industriale a fost redefinirea gradului de civilizație și aprofundarea unor diferențe certe între viața la oraș și viața la sat. Urbanitatea se asociază și astăzi cu modernitatea, cu progresul, cu un fel de vitrină de prezentare, un fel de expresie a nivelului de dezvoltare culturală, științifică și politică a umanității. Viața la oraș poate fi proiectată  între două extreme, ambele putând deveni, în diferite etape ale vieții noastre sau poate chiar în aceeași zi, cât se poate de actuale și familiare:  dimensiunea confortabilă și plină de vitalitate, a oportunităților variate de activitate fie profesionale, fie personale și dimensiunea monstruoasă, copleșitoare cu aglomerație, blocaje, senzație de sufocare și ritmuri robotizante, epuizante.  Dat fiind faptul că, astăzi, mai des ca niciodată multe dintre marile orașe s-au transformat sau tind să se transforme în forme de aglomerări urbane de diferite proporții, riscul pentru orice locuitor al spațiului urban  de a experimenta aceste extreme, de fapt de a cădea pradă unui dezechilibru este tot mai mare si astfel  se pune problema unor repere pentru o viață urbană inteligentă, pentru gestionarea mai atentă a relației complicate pe care o avem cu spațiul în care ne ducem viața de zi cu zi. În acest sens, volumul arhitectului Hugo Macdonald, publicat în colecția coordonată de Alain De Botton, The School Of Life este exact un minighid prietenos și simpatic despre felul în care putem să ne îmbunătățim felul în care ne raportăm la orașul în care trăim.

Comparând relația cu orașul cu o relație umană (în care există implicare și reciprocitate) Hugo Macdonald pune la baza unei vieți urbane armonioase cunoașterea spațiului în care locuim: descoperirea orașului fizică, emoțională și valorică. În acest sens autorul ne propune exerciții elementare (cum ar fi atinsul răbdător al unei clădiri care ne este dragă –un gest simbolic care ne oferă răgazul meditației, reducerea simbolică a masei inerte de blocuri și aglomerări neutre la ceva familiar și personal) dar pledează și pentru developarea identității orașului (dincolo de sloganele de brand și locurile comune exploatate în campaniile de marketing turistic). Pentru a dobândi un sentiment al locului, pentru a asigura premisele unei interacțiuni echilibrate cu mediul urban Hugo Macdonald ne propune să colindăm cartierul în care ne-am dori să ne mutăm, să facem exerciții de imaginație despre felul în care ne-am integra în mediul în care ne dorim să locuim. Pentru a depăși sentimentul insignifiantului copleșitor într-o mare metropolă e necesar să personalizăm interacțiunile cu spațiul și cu locuitorii săi și să dezvoltăm rutine durabile. Rutinele (care includ locurile în care mâncăm, în care ne facem cumpărăturile) sunt instrumente prin care dezvoltăm un sentiment de apartenență dar ele nu trebuie respectate întotdeauna cu sfințenie (ba chiar, așa cum sugerează autorul, e musai să încercăm strategii de a le încălca – să ne trezim cu o orăp mai devreme, să alegem o altă rută spre slujbă tocmai pentru a nu limita rigid relația noastră cu orașul). Cum interacționăm cu străinii în oraș? Ne temem de necunoscuți, ne temem să fim supravegheați, ne temem de cartierul nostru? Într-o anumită măsură e inevitabil să încercăm asemenea sentimente, mai ales atunci când locuim în orașe aglomerate. Pe de altă parte, Hugo Macdonald ne consolează: proximitatea vecinilor de bloc, accesul la intimitatea celorlalți (voită sau nevoită, prin felul în care sunt așezate geamurile clădirilor) pot fi reconfortante (ne amintesc că sunt atâția alții care ne seamănă în obiceiuri și tmeri), cartierul va fi întotdeauna o comunitate în care se amestecă amintiri și speranțe, în care diversitatea și toleranța pot fi exersate în fiecare zi.  Necunoscuții pot deveni familiari prin intermediul rutinelor: vânzătorii, vecinii sunt figurile care nu trebuie să ne devină prieteni dar care, printr-un minim grad de familiaritate pot amprenta cu un strop de personalitate viața în oraș – și relațiile cu aceștia pot spori sentimentul de apartenență (e plăcut să știi că ai unde să îți lași cheile în cazul unei urgențe, că cineva îți aduce cafeaua într-un pub exact cum îți place fără să te mai întrebe cum o preferi).

Hugo Macdonald propune și răspunsuri la cele două mari maladii urbane: stresul exagerat, respectiv plictiseala. Suntem stresați de programul încărcat, de lipsa de spațiu, de oportunitățile pe care le ratăm, de schimbările la care visăm, pe de altă parte ne plictisesc rutina, repetiția, drumurile lungi. În întâmpinarea acestor neajunsuri putem încerca recomandările arhitectului britanic bazate pe comunicare și curiozitate , pe găsirea unor locuri de refugiu în spațiile publice (poate chiar în piețe – aceste doze de natural din mijlocul artificialului). Un locuitor echilibrat al unui oraș nu se limitează la asumarea rigidă a unor rețete pragmatice de viață ci se integrează în fluxul și dinamica spațiului în care trăiește: descoperă orașul ca pieton, ca șofer, ca utilizator al taxiului (taximetriștii în opinia lui Macdonald pot fi adevărate fântâni de cunoaștere urbană), e indulgent cu sine (își permite uneori să se abandoneze plăcerii vegetante din locuința proprie dar își asumă șli o doză de aventură exploratorie din când în când, chiar și fără GPS, hărți sau planuri de destinație elaborate).

Deși nu aduce în atenție concepte revoluționare, cartea lui Hugo Mcdonald este un inventar accesibil și util de elemente prin care putem să configurăm un sentiment de acasă în orice oraș am locui, un inventar în care coordonatele principale rămân flexibilitata și curiozitatea.

CUM SA TRAIESTI IN ORAS – Hugo Macdonald- Editura Vellant, 2017

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *