Foamea – Knut Hamsun

12/06/2017
foamea

Foamea – Knut Hamsun

Există ceva romantic în imaginea artistului în mizerie, un fel de declarație atitudinală curajoasă pe care noi, ceilalți oameni obișnuiți țesuți  în rutinele noastre robotice, o admirăm: vedem în această imagine proiecția unei personalități îndrăznețe, capabilă  de asumare fără probleme a unui set de valori și perspective de viață care nu au nimic de a face cu planul trivial al materialului, al conformismului social, al definițiilor clasice ale prosperității. Boemul, marginalul creator deschide orizontul admirației pentru toți cei care nu avem forța creatoare și nici impulsul de a ne împotrivi valului ierarhiilor materiale și de reușită socială predefinite în perimetrul previzibilității și siguranței financiare. Lectura celui mai celebru roman semnat de Knut Hamsun, Foamea, te face să privești dincolo de această imagine romantică, te face să pătrunzi în miezul dureros și invalidant al sărăciei care, departe de a-l potența pe creatorul aspirant, adesea îl strivește și îl umilește la cote greu de anticipat.

Romanul este o cronică la persoana I a experienței unui jurnalist și scriitor norvegian care trăiește între euforie și disperare, încercând să supraviețuiască de pe o zi pe alta. Mica lui avere (atunci când încă e prezentă) se numără în bonuri de frizerie, o vestă veche și speranța într-o inspirație care să se concretize într-un articol salvator care să îi ofere resursele pentru plata adăpostului și a hranei. Cu toate că este sărac lipit, protagonistul se percepe, mai ales în prima parte a romanului drept o ființă demnă și încearcă să-și camufleze neajunsurile în fața cunoscuților dar și necunoscuților pe care îi întâlnește. Refuză cerșetoria, refuză să amaneteze pătura unui prieten, refuză să își asume condiția precară în fața polițiștilor sau a locuitorilor norvegieni cu care intră în contact, ba chiar e dispus uneori să construiască scenarii și minciuni elaborate, identități false care să-i justifice și să-i banalizeze situațiile umilitoare în care ajunge (de exemplu momentul în care este găsit de către un polițist dormind în parc).

Aspriând la crearea unor piese de teatru revoluționare, cochetând cu articole de presă sofisticate, nutrind ambiția pentru un tratat al cunoașterii, protagonistul este presat lent și dureros de propriile sale nevoi elementare și mundane: un acoperiș deasupra capului și mai ales foamea chinuitoare care îl torturează și pe care, pe parcursul întregii povești, nu reușește decât să o amăgească în diverse ocazii punctuale. Departe de a avea o strategie elaborată și pragmatică de adaptare care ar putea să atenteze la idealul său de demnitate, naratorul umblă pe străzi și își îndură suferința, frigul, privirile dezaprobatoare și chiar atitudinea dușmănoasă a polițiștilor, încercând, în scurtele pauze de luciditate și inspirație să mai redacteze un material.

Cititorii asistă la un conflict clasic, dar convingător și dureros de veridic și detaliat expus al individului preocupat de ascensiune spirituală, vlăguit însă de vulnerabilitatea propriului său trup. Nu avem așadar de a face cu un ascet biblic, cu acea figură pentru care credința sau convingerile intelectuale reușesc să îl facă imun la vicisitudinile trupului, avem de a face cu o figură mai umană și mai impresionantă, alienată și adusă la limita nebuniei de chinurile foamei care, chiar și în culminația momentelor de degradare reușește, măcar inițial, să fie capabil de o generozitate aproape nebună (de la momentul în care dă de pomană banii obținuți dintr-o greșală și până la momentul în care rămâne profund neconsolat că nu a putut ajuta o fetiță care cântă în piață, dispus fiind să ofere și hainele ponosite de pe el). În ciuda faptului că pare să nimerească dintr-un ghinion în altul, ocazional, protagonistul este salvat de întâmplarea fericită, de recompensa punctuală și rară pentru munca sa sau de spiritul generos al vreunui cunoscut. Sumele de bani modeste obținute îl așază doar într-o pauză precară a unei pseudostabilități care se consumă repede.

În fiecare dintre cele patru părți ale romanului, personajul principal ajunge din nou la baza supraviețuirii, în fond întreaga sa existență este o permanentă situație limită în care demnitatea devine un prag negociabil cu suferința.  Alimentat și de aspirațiile sale absolute sau poate de nebunia care pare să se insinueze lent în viața personajului, alimentat de extremele între care se mișcă (de la euforie la disperare), de spontaneitatea și impulsivitatea pe care adesea le regretă, personajul principal își vede uneori chiar și momentele de grație pe care încearcă să le pună pe hârtie năruite de micile griji mundane, fie că vorbim de lipsa unui spațiu în care să scrie, de absența creionului (pe care îl uită în vesta vândută pe nimic) sau de înfricoșătoarea foame care îl consumă de la prima și până la ultima pagină. Foamea este cea care îi dă senzația că i se scurge creierul din craniu, cea care îl face să râdă isteric la o glumă stupidă pe care o joacă unui polițist, foamea este cea care îl face să își taie nasturii în speranța obținerii unei sume de bani, foamea este cea care îl face să  roadă chiar și oase. Foamea care aproape niciodată nu poate fi potolită, ci doar păcălită, distrasă, ca un adversar a cărui supremație o recunoști reprezintă de fapt metafora care ne amintește de dimensiunea umană, carnală, de fragilitatea oricărui artist și creator.

Într-o notă pesimistă și gravă, Knut Hamsun ne atrage atenția că dincolo de biografiile romantice care colonizează imaginarul cititorilor, existențele artiștilor săraci, ale celor care și-au asumat o vocație cu încăpățânare sunt traversate și afectate profund de mici întâmplări neprevăzute dureroase, de o presiune a umilinței și a disperării care nu catalizează neapărat procesul creator, dar care consumă lent, nu doar trupul ci și spiritul și mințile artistului.

FOAMEA– Knut Hamsun – Editura Humanitas, 2015

Recenzie realizată de Sever Gulea.

 

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *