SIMONA ANTONESCU: Imi plac romanele bine scrise, credibile ca text, care creeaza lumi cu ajutorul cuvintelor

19/06/2017

Sunteți curioși să aflați cum arată biblioteca unui scriitor? Câte volume conține? Care este cartea, din biblioteca personală pe care o îndrăgeşte cel mai mult? Sunteți curioși să aflați ce cărți și-au propus scriitorii români să citească în perioada următoare? Vă doriți să aveți în biblioteca proprie cărți cu autograful autorului?

Începând din 01.02.2013, Libris propune  proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului. În luna IULIE din 2017, scriitorul care își dezvăluie relația sa cu lectura și biblioteca personală  este… SIMONA ANTONESCU!

simona antonescu

Simona Antonescu

LIBRIS: Ați studiat chimia, v-ați dedicat familiei și, abia după 40 de ani ați ales să debutați în literatură. Credeți că ați pierdut sau ați câștigat ceva în urma acestei lungi așteptări? V-ați fi dorit să debutați mai devreme? Ați avut încercări literare nepublicate? Cum vă raportați la ele astăzi?

SIMONA ANTONESCU: Nu am gândit drumul acesta în pierderi sau câştiguri. El a fost o alegere, deci pur şi simplu un alt drum decât acela în care aş fi încercat un debut în urmă cu cincisprezece-douăzeci de ani. Cu siguranţă nu eram pregătită să debutez mai devreme. Cu siguranţă cărţile pe care le-aş fi scris la tinereţe ar fi avut stângăcii mari, de care aş fi fost conştientă fără să am însă şi o soluţie pentru ele.

Totuşi recunosc că, atunci când scrii roman, experienţa de viaţă ajută mult, pentru că trebuie să fi experimentat pe propria ta piele o gamă cât mai variată de sentimente, să fi cunoscut deznădejdi şi fericiri şi să fi făcut drumul dus-întors până la capătul puterilor tale, ca să poţi crea apoi personaje variate.

Nu au fost alte încercări de a publica. Prima a fost chiar romanul de debut, Fotograful Curţii Regale. Am însă câteva „romane” începute prin adolescenţă la care mă întorc cu mare drag astăzi. Mă regăsesc în ele aşa cum eram atunci. Citesc câte o fişă de personaj (făceam fişe pentru personaje) şi îmi amintesc cum mirosea afară atunci când o scriam. Ca şi cum aş descuia o uşă şi aş trage cu ochiul înăuntru.

simona antonescu

Fotograful Curții Regale – Simona Antonescu

LIBRIS: Cum e statutul de debutant după vârsta de 40 de ani? Sunt mai reticente editurile să publice debutanți după o anumită vârstă? Sunt mai mari exigențele?

SIMONA ANTONESCU: Pe mine cred că m-a ajutat puţin, pentru că a fost şi o doză de curiozitate în interesul iniţial pe care l-a stârnit Fotograful printre cititori. Într-un val de debutanţi care solicitau atenţie, eram recognoscibilă prin ceva aparte.

Nu am simţit însă vreo diferenţiere făcută şi de edituri. Sigur, cunosc lucrurile numai din acest punct de vedere al debutantului de 45 de ani, cât aveam atunci când băteam cu Fotograful pe la uşi. Dar am avut ocazia să fac schimb de astfel de experienţe cu scriitori tineri şi nu mi s-a părut că am fost supusă unor exigenţe mai mari.

LIBRIS: Toate cele trei romane pe care le-ați publicat au drept fundal România de altă dată, România premodernă și modernă. Ce găsiți fascinant la trecutul țării noastre?

SIMONA ANTONESCU: Lucrurile nu au fost aranjate după vreun plan. Pentru fiecare carte a existat o succesiune de întâmplări care au făcut ca subiectul să fie situat în perioada respectivă.

Înainte să încep romanul cu care am debutat, îmi făcusem în laptop un folder numit Subiecte şi adunasem acolo… subiecte de roman. Voiam să încep, dar nu ştiam cu ce. Adevăratul start l-a dat concursul care punea la dispoziţie o fotografie de prin 1974 şi lansa provocarea să scriem povestea celor din fotografie. Am pierdut concursul şi m-am ambiţionat să caut în continuare fotografii vechi cărora să le scriu poveştile.

Acesta este şirul de întâmplări care mi-au scos în cale fotografiile lui Franz Mandy, pe care se bazează Fotograful Curţii Regale.

Apoi, căutând fotografii vechi pe net, am găsit Revista Realitatea Ilustrată din 1932, cu imaginile înduioşătoare ale concurentelor la Miss România. Am găsit câteva mărturii ale unor foşti muncitori ai lui Nicolae Malaxa. În spatele cărţii la care lucram se mai năştea astfel încă una – Darul lui Serafim.

Apoi, tot printr-un concurs de împrejurări, în timp ce căutam nişte rădăcini istorice, solide, pentru unul dintre personajele mele favorite din Fotograf, anume pentru Despina Agopian, fiica unei familii de armeni bucureşteni, îmi tot ieşea în cale Manuc, negustorul armean care ridicase vestitul han în Bucureşti.

Cărţile au curs una din cealaltă. Personaje pe care le găseam absolut fermecătoare din istoria noastră se cereau scoase la lumină. O informaţie găsită astăzi îmi stârnea două curiozităţi pentru ziua următoare. Şi cu cât aflam mai multe detalii, cu atât mi se părea mai fascinant trecutul pe care îl descopeream. Este în firea omenească să-ţi doreşti să ştii cine eşti. Şi nu poţi să ştii cine eşti dacă nu ştii cine au fost ai tăi.

LIBRIS: Ne cunoaștem prea puțin istoria, ne mulțumim cu câteva repere clișeice când vine vorba de România interbelică, de România caroligiană, avem tendința să mistificăm ușor pe baze superficiale? În acest context cum se poziționează cărțile dumneavoastră: în zona romanțios-mistificatoare sau mai degrabă în zona așezată, documentată istoric? Există și o zonă de mijloc în acest sens?

SIMONA ANTONESCU: Mi-am dorit să împac cele două zone.

Adevărul se află întotdeauna câte puţin în fiecare sursă în care a rămas notat. Şi memoria colectivă poate fi considerată un loc în care trecutul a lăsat notat ceva. Chiar şi o sursă care pare total îndepărtată de realitate, care în mod evident distorsionează faptele, manipulându-le, poate oferi informaţii importante: cel care a scris a fost supărat dintr-un motiv, de aceea a încercat să-şi rănească subiectul. Şi atunci încep să fiu curioasă asupra adevăratului motiv al supărării lui.

Istoria are în primul rând bazele care i se pun în şcoală. Puţini sunt aceia care caută mai târziu, ajunşi la anii tinereţii ori ai maturităţii, să afle mai multe despre trecut. Fierul se bate cât e cald, aşadar momentul în care aflăm ce s-a întâmplat este undeva, între clasa a patra şi sfârşitul liceului. Dacă există mistificare, dacă bazele sunt pe alocuri superficiale, dacă descoperim mai târziu că tăcerea şi golurile pot crea frustrări, atunci acolo este de lucru: între clasa a patra şi sfârşitul liceului.

Am valorificat în cărţile mele ambele tendinţe: şi cele mai romanţioase, şi cele bine documentate, pentru că îmi doresc să ajung la ambele tipuri de cititori. Nu este obligatoriu să aderi la o părere diferită de a ta, dar ar putea fi obligatoriu să o cunoşti.

LIBRIS: Ați scris romanul dumneavoastră de debut, Fotograful Curții Regale, pornind de la fotografiile lui Franz Mandy, fotografii de epocă despre care ați spus că au reușit să vă vorbească. Dat fiind faptul că sunteți pasionată și de fotografie, care credeți că sunt calitățile fotografiilor vechi, cum reușesc ele să inspire această impresie de viață și nu doar de încremenire neutră?

SIMONA ANTONESCU: Trei părţi sunt implicate: fotograful, subiectul şi timpul cu patina lui.

Cred că fotograful era interesat să surprindă esenţa celui pe care îl fotografia. Un portret trebuia să vorbească despre tot ceea ce însemna subiectul său: poziţie socială, amănuntele care îl diferenţiau de cei de o seamă cu el, particularizându-l, reuşite (de exemplu copiii sau bijuteriile soţiei). Fiecare element care ar fi putut caracteriza cât mai corect subiectul era studiat şi scos în evidenţă atât cât trebuia, pentru ca aportul adus apoi în imaginea totală să fie corect.

Pe de altă parte, foarte important mi se pare că subiecţii nu doreau să pară altceva decât erau în realitate.

Un mic negustor care muncea de dimineaţă până seara, cărând saci şi butoaie pe umeri, nu comanda o fotografie în care să pară că ar fi un mare negustor care are oameni în slujba lui. Se mândrea cu locul pe care îl ocupa şi dorea ca acest loc să reiasă clar din fotografia pe care o plătea. De aici vine sinceritatea fotografiilor acelea. Ceea ce se citeşte încă şi astăzi în privirile lor este împăcarea înţeleaptă cu datoriile vieţii, nu refuzarea lor.

Peste toate acestea vine timpul cu patina lui, care poleieşte orice obiect peste care trece. Faptul că nu-l mai putem avea înapoi ne stârneşte un sentiment de pierdere. Pierderea înseamnă regret, se ajunge uşor la duioşie şi nu ne putem stăpâni să nu împodobim timpul acela cu calităţi hiperbolizate.

simona antonescu

Simona Antonescu

LIBRIS: În a doua carte pe care ați publicat-o, Darul lui Serafim, o parte urmărește biografia timpurie a marelui industriaș Nicolae Malaxa, cu un parcurs suficient de aventuros încât să devină un roman de sine stătător (care cu siguranță că v-ar fi ieșit splendid). Cum ați ajuns să legați această poveste de povestea unei participante la un concurs de Miss și de viața unor aristocrați interbelici?

SIMONA ANTONESCU: În Darul lui Serafim am dorit să strecor pe undeva ideea că superficialitatea începea să fie descoperită cu plăcere de societate, că pornea să se destrame ceva solid.

Găsisem deja cele două personaje reale, pe Malaxa şi pe Miss România, aflate la capete opuse ale acestei discordanţe. Aveam deja şi punctul în care urmau să-şi dea întâlnire, în carte, nou şi vechi: cerşetorul-vizionar Serafim.

Prima scenă pe care am purtat-o mult timp în minte, înainte de a începe să scriu romanul, a fost chiar cea în care toate cele trei poveşti se întâlnesc preţ de un minut, în faţa lui Serafim.

Plănuisem ca cea de-a treia poveste să cuprindă în ea, strâns unite în aceeaşi familie, conservatorismul din primul capitol şi emanciparea dusă până la frivolitate, din al doilea. Aici am valorificat unul dintre micile mele romane începute în adolescenţă.

Personajul Serafim are un corespondent în realitate, un om pe care l-am cunoscut pe vremea când eram foarte mică, dar care a lăsat o impresie puternică asupra mea. Povestea lui este tristă. Rămăsese pe drumuri în pragul bătrâneţii şi îşi câştiga existenţa de azi pe mâine. Niciodată nu primea nimic pe gratis, adică de pomană. Insista să facă ceva în schimbul a ceea ce primea.

În anii aceia, părinţii mei ridicau casa în care am crescut. Într-una din ierni, Serafim cel din realitate a fost găzduit de tata în casa noastră aflată încă în lucru. A fost primul om care a dormit între pereţii neterminaţi. Din cauză că tata îi arăta respect (îl auzisem spunând mamei să-i pună aşternuturi curate lui Serafim, pentru că nu ne batem joc de el), din cauză că era iarnă iar cerşetorul cel neobişnuit avea plete şi o mare barbă albă, am fost convinsă că tata găzduieşte pe Moş Crăciun.

Aveam vreo patru ani. Nici astăzi nu sunt tocmai sigură că acela nu a fost, într-adevăr, Moşul.

LIBRIS: Cel de-al treilea roman pe care l-ați lansat și la Brașov, Hanul lui Manuc, e proiectat în perioada războiului ruso-turc. Dacă perioada interbelică, în care ați proiectat cel de-al doilea volum publicat, Darul lui Serafim, e atractivă în conștiința publicului, prin reperele occidentalizate, care este farmecul pe care l-ați descoperit în atmosfera Principatelor Române de la începutul secolului XIX?

SIMONA ANTONESCU: Sunt multe lucruri care m-au fermecat la perioada respectivă, şi despre care am scris cu mare drag. Atmosfera bucolică de la curţile boiereşti şi modul firesc în care cei morţi erau incluşi în continuare în vieţile celor rămaşi. Cosmopolitismul târgului Bucureştilor, unul dintre cele mai pestriţe oraşe ale vremii, în care puteai auzi într-o singură zi graiurile întregii Europe. Ţesătura complicată a tuturor intereselor lumii care părea deopotrivă că se face şi se desface chiar aici, în Bucureşti.

sinmona antonescu

Simona Antonescu

LIBRIS: Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conține? Care este cartea din biblioteca personală pe care o îndrăgiți cel mai mult? De ce?

SIMONA ANTONESCU: Am împărţit biblioteca în două mari părţi: cea veche, care cuprinde cărţile cu care am plecat din casa părinţilor, şi cea nouă, cărţile care au apărut în casă mai târziu. Nu ştiu câte sunt, iar întrebarea despre cea mai îndrăgită carte este şi mai grea.

În urmă cu vreo doi ani am cumpărat ultima ediţie din Trecute vieţi de doamne şi domniţe, a lui Constantin Gane. O aveam într-o ediţie mai veche, crescusem cu cartea aceasta în casă, dar mi-a plăcut formatul în care a apărut la Humanitas şi am cumpărat-o. Se numără printre titlurile dragi din bibliotecă.

O altă carte de suflet este Povestea vieţii mele, de Charles Chaplin, care la rândul ei are în spate o poveste veche: am primit-o în dar de la prietena bunicii mele, după ce mai întâi m-a chinuit o vară întreagă spunându-mi că volumul nu va părăsi casa ei şi că trebuie să o citesc acolo, la ea în sufragerie. Mi-a dăruit-o până la urmă, şi nu ştiu astăzi dacă a făcut-o pentru că am convins-o eu, cu insistenţa mea de a veni zi de zi ca să deschid cartea, sau ştia de la bun început că mi-o va da, şi numai m-a necăjit.

Fram, ursul polar este o carte care nu-mi va ieşi niciodată din suflet. Este una dintre primele cărţi pe care le-am citit şi am încă şi astăzi sentimentul că viaţa mea s-a schimbat atunci când m-am întâlnit cu cartea aceea, o simt ca pe o cotitură.

Fraţii Karamazov îmi este foarte dragă. Am citit-o prima dată în liceu, pe vremea când făceam fişe de personaje şi căutam apoi aventuri prin care să-mi port aceste personaje. După ce am terminat de citit Fraţii Karamazov am părăsit pentru o vreme fişele şi ideea de a scrie un roman. Mi se părea că nimic nu mai poate fi scris după cartea aceasta.

Arta conversaţiei a doamnei Ileana Vulpescu are un loc mare în inima mea, ca şi Cronica Stăicului de Sarmiza Cretzianu.

În mare parte, motivele pentru care o carte îmi intră la suflet ţin de oamenii care sunt legaţi de ea. Fram are legătură cu nana mea, care mi-a dăruit-o, Arta conversaţiei are legătură cu mama, cu care împărţeam lectura în fiecare seară, eu încercând să „ciupesc” din timpul ei ca să-l mai lungesc pe al meu, cartea lui Chaplin are legătură cu prietena bunicii.

LIBRIS: Cât timp alocați zilnic lecturii? Ce vă place să citiți? Ce cărți v-ați propus să citiți în următoarea perioadă?

SIMONA ANTONESCU: Citesc mult mai puţin decât mi-ar plăcea, câteva pagini seara, şi visez la un timp foarte larg, suspendat undeva, între două zile obişnuite, în care să nu mă caute nimeni iar eu să pot citi aşa cum ronţăiam mere în copilărie: carte după carte, lăsând alături un munte de cotoare.

Îmi plac romanele bine scrise, credibile ca text, care creează lumi cu ajutorul cuvintelor. Nu are importanţă subiectul şi nici epoca, ci doar puterea cuvintelor de a mă convinge că sunt acolo şi văd.

Îmi plac romanele în care dialogul este sprijinit de observaţiile scriitorului, pas cu pas. Sigur că aş putea să-mi imaginez şi singură cum mirosea în jurul personajelor şi cum se mişcau ele în timp ce spuneau: „bună ziua”, „bună ziua”, „ce faci?”, „uite, bine”, dar aceea ar fi lumea mea, eu aş crea-o. Pe mine mă interesează lumea din mintea autorului, acolo vreau să intru. Sunt o iubitoare a detaliului, recunosc.

Nu ştiu ce ar putea spune asta despre mine, dar obişnuiesc să citesc două cărţi în acelaşi timp. Mi se întâmplă să fie şi trei. Aşadar, la una dintre lansările recente mi-am reamintit de Firida ruşinii, pe care am cumpărat-o anul trecut şi a rămas rătăcită în bibliotecă. Tocmai am început-o. Va merge în paralel cu Vântul prin sălcii, o carte aparent pentru copii.

LIBRIS: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

SIMONA ANTONESCU: Mi-am făcut un fel de ambiţie din a încerca să cunosc toţi autorii români, aşadar am cel puţin câte o carte a fiecărui scriitor român. Sau cel puţin fac tot ce pot pentru asta. N-aş putea vorbi despre unul singur, dar literatura scrisă în limba română, de un autor care gândeşte în această limbă, exercită un farmec deosebit asupra mea. Este ca un loc în care mă simt acasă, în siguranţă, unde nu pândeşte nimic necunoscut de după colţ şi nu pluteşte nimic neclar în aer. Toate sensurile sunt la vedere.

LIBRIS: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteți spune pentru a le stimula curiozitatea să vă lectureze cărțile? Cum o recomandă Simona Antonescu pe Simona Antonescu?

SIMONA ANTONESCU: Poveştile din cărţile Simonei Antonescu sunt adevărate.

Magia pe care o exercită asupra noastră această informaţie este puternică. Nu ne-o explicăm, dar are efect asupra fiecăruia. Personal, îmi creşte interesul brusc atunci când aflu că povestea este reală.

Lentila pe care o aşez deasupra fiecărei poveşti reale, ca să privesc apoi totul prin ea şi să spun cum se vede, este surpriza pe care am să vă las să o descoperiţi singuri.

Interviu realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *