Sentimentul unui sfarsit

27/06/2017
sentimentul unui sfarsit

Sentimentul unui sfârșit – Julian Barnes

Este unul dintre scriitorii cei mai apreciați din literatura contemporană care a câștigat, pe lângă numeroase premii literare și premiul de popularitate al publicului: cărțile sale sunt traduse în nenumărate limbi și primite mereu cu entuziasm. Chiar și  în România, traducerile romanelor lui Julian Barnes, apărute sub sigla Editurii Nemira au fost și sunt căutate de cititori. L-am ocolit, însă, mulți ani pe Julian Barnes, dintr-o persistentă prejudecată legată de caracterul sofisticat și tehnicile postmoderne ale scriiturii sale pe care însă, propunerea cititorilor de la Clubul de Lectură a reușit să o provoace. Romanul Sentimentul unui sfârșit, câștigător al Man Booker Prize, ecranizat cu Charlotte Rampling și Jim Broadbendt în rolurile principale este o experiență în care sensibilitatea, umorul și dispoziția contemplativă se amestecă într-un mix cuceritor.

Este povestea bilanțului existențial pe care protagonistul romanului, Tony Webster,  îl face, la vârsta a treia,  un bilanț care, în ciuda caracterului său personal, nu contenește de fapt să-l uimească pe personajul masculin, atâta timp cât capriciile memoriei și percepția trecerii timpului, precum și provocările trecutului consumat, dar readus în prezent de o serie de evenimente neprevăzute îl invită pe narator și pe cititor la reflecție.

Dacă istoria este acea certitudine apărută în momentul în care imperfecțiunile memoriei se întâlnesc cu inadecvările documentării, așa cum sugera Patrick Lagrange prin vocea unuia dintre personaje, ce putem spune despre istoria personală, în care cele două neajunsuri (ale documentării și ale memoriei) își fac din plin simțită prezența? În spiritul acestei afirmații pare să se deruleze amintirile inegale ale naratorului masculin , ajuns la vârsta a treia. Din copilărie și adolescență, povestitorul își amintește de amestecul de cinism și fantezie, de revolta echilibrată de anecdote ale grupului Colin, Alex, Anthony, tulburat într-o oarecare măsură de sosirea nou venitului Adrian, o figură aparent mai serioasă, mai întunecat de matură și mai vizionară decât cei trei. Din perioada facultății, memoria alege să rețină câteva scene din weekendul constipat petrecut alături de prietena lui Tony, Veronica (cea care desfășoară o misterioasă și agasantă politică de acces la zonele intime), întâlnirea cu părinții acesteia și câteva afirmații aparent banale care vor reveni în atenția protaginstului peste zeci de ani. După o despărțire neanticipat de dureroasă de Veronica (adică după un interminabil joc al ghicitului în relație), Tony ajunge în SUA, unde descoperă lejeritatea certitudinilor unor interacțiuni fără obligație, se întoarce în Anglia doar pentru a afla de moartea lui Adrian (care a ales să se sinucidă, după relația pe care a avut-o cu Veronica), mai târziu se căsătorește, divorțează, devine pensionar (toate aceste episoade, sunt, așa cum aminteam inegal reprezentate în structura romanului) și trăiește o surpriză de proporții atunci când primește o scrisoare după multe decenii în care e informat că a moștenit jurnalul lui Adrian (care se afla însă, în posesia Veronicăi). Este momentul care va prilejui, pentru protagonist o reîntâlnire (la ce pol afectiv, însă?) cu Veronica și cu o  avalanșă de reevaluări și întrebări legate de un trecut pe care îl credea încheiat și clar dar care, în lumina prezentului senectuții pare să conducă mereu spre conuri de umbră fără răspuns.

Explorarea existenței lui Tony este un mobil pentru o meditație pe marginea trecerii timpului, pe marginea puterii modelatoare a uitării și a reamintirii, o reconfigurare a ideii că nu parcurgem o experiență liniară în timp,  care încremenește această evoluție în articulații cheie, pe măsură ce ne consumăm viața, ci mai degrabă că timpul prilejuiește, în momente diferite, reinterpretări complete ale parcursului nostru. Dacă la tinerețe trăim un sentiment puternic al vieții, visăm să trăim emoții care să semene cu ce citim în cărți, să redefinească realitatea, avem o claritate a privirii de invidiat (pe care Adrian, sinucigașul filosof  tânăr pare să o evidențieze), la bătrânețe, sub acel anxiogen sentiment al sfârșitului, totul pare mai nesigur, memoria se dovedește de fapt un conglomerat de petice și zdrențe.

La vârsta senectuții căutăm emoțiile care să susțină viuața așa cum a devenit ea (epuizată de posibilitățile treucutului), iar amintirile se pot dovedi surprinzătoare. Iubirea mai este însă posibilă (fără să devină caraghioasă, cu personaje lovite de artrită care își arată protezele)? Sau iubirea este doar o validare de tinerețe a speranței că există ceva care să compenseze, să răzbune faptul că viața nu se ridică la nivelul promisiunilor? La vârsta la care ai tot mai puțini martori sunt acolo ca să coroboreze capriciile memoriei, la vârsta la care realizezi neutralitatea vieții (că nu există o justiție divină, că existența nu oferă consolări pentru deziluziile trăite), la vârsta la care crezi că trecutul este singurul avut încheiat și solid, povestea lui Tony Webster, cel care are curajul (sau e împins de o curiozitate morbidă) de a-și revizita trecutul, este de fapt evocarea unei alte reprezentări a vârstei a treia, o vârstă la care, într-o oglindă răsturnată și neașteptată întrebările sunt mai numeroase și mai grave decât răspunsurile.

Vă așteptăm impresiile voastre despre acest roman la o nouă ediție a Clubului de Lectură de la Librăria Șt. O. Iosif Brașov, vineri 30.06, începând cu ora 18.

SENTIMENTUL UNUI SFARSIT – Julian Barnes- Editura Nemira, 2017

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *