Fericirea e un ac de siguranta – Razvan Exarhu

26/07/2017
Fericirea e un ac de siguranta - Razvan Exarhu

Fericirea e un ac de siguranță – Răzvan Exarhu

Nu am fost familiarizat cu scrierile lui Răzvan Exarhu. De fapt, nici ca jurnalist nu îmi era prea cunoscut, deși este omul din spatele unor emisiuni care au scris istorie în anii 90, precum Rondul de dimineață sau Rondul de noapte de la Pro FM, omul care a coordonat programele la Radio Guerilla, care a semnat articole în Academia Cațavencu, Dilema Veche și a realizat o emisiune de gastronomie și călătorie la TVR.  Răzvan Exarhu este, așadar, o personalitate cu o biografie care stă sub semnul diversității din care nu lipsesc experiențele jurnalistice, culinare și scriitoricești. Și pentru că vara este perioada care pare să fie marcată, măcar convențional de această amprentă a diversității și a curiozității ne-am gândit că ar fi o alegere inspirată să descoperim colecția de texte semnate de Răzvan Exarhu și  publicată la Editura Curtea Veche cu titlul sugestiv și provocator: Fericirea e un ac de siguranță.

Textele lui Răzvan Exarhu îți dau impresia că autorul este, pe rând și în același timp, un bun observator, ascultător și scriitor reușind să filtreze fragmente de realitatea cotidiană mai amară sau mai dulce, să le reconstruiască, să le analizeze sau să le concentreze în paradoxuri și ironii, în registre și pe întinderi cât se poate de variate. Subiectele despre care discută, fie inspirate de experiențe personale, fie desprinse din mitologia urbană, (pseudo)tradițională românească, fie de contactul cu tehnologia, cu obiceiurile de vacanță, de sărbătorile autohtone sau nu, de ticuri verbale contagioase, devin de cele mai multe ori, sub lupa autorului, prilejuri de cârcoteală inteligentă din care se nasc uneori pamflete, alteori se deschid chiar orizonturi de filosofare și sondare psihologică cu implicații ceva mai grave sau mai senine.  Peisajul pieței incorecte politic de la Obor, cu toată grosolănia care atinge aproape forma perfecțiunii devine un prilej pentru o lecție totală de zen, mister și grație, când perspectiva autorului se focalizează pe o țigancă vânzătoare de… ace de siguranță. Un inginer cu obiceiuri rigide de a merge pe jos la slujbă are parte, în popasurile pe care le face la aceaași toaletă publică, păzită de aceeași femeie, de intrarea într-un templu al intensității clipei. Dragobetele pare a fi o sărbătoare resuscitată la nervi, dintr-o aprigă dorință de a da o replică imitației fără discernământ mai degrabă decât de a celebra o tradiție autohtonă.

Sunt și momente în care resimți sensibilitate, optimism, faptul că autorul e capabil de admirație necondiționată,  precum reflecțiile pe marginea vizitelor Prințului Charles în România (un moment în care intelectuali și oameni simpli deopotrivă devin părtași egali și demni la spectacolul frumosului). Cele mai multe sunt însă prilejuri de mirare și exclamație ironică (mai ales că trăim într-o țară mică și bolnavă de nervi). Uneori de vorba de derapajele lingvistice bine încetățenite: de la obsesia pentru diminutive (diminutivările par să aibă două sensuri: unul sincer, inspirat de naivitate, altul care să mascheze absurdul lumii în care trăim), la molimile de vorbire care anulează diferențele de clasă (deci, decât). Alteori e vorba de obsesiile gastronomice mereu în tensiune cu celelalte obsesii venite cu valul traiului eco: de la salata de boeuf (care rămâne de boeuf chiar și când nu are carne de vită, în fond dragostea de maioneză nu știe carte), la omniprezența usturoiului, la postul văzut ca prilej de îmbuibare cu borhot vegetal. Alteori e vorba de turism (la fel de periculos ca terorismul, inspirat de nevoia de a demoniza apropierea și de a cultiva senzația că viața e mereu în altă parte), de cultivarea gunoiului (mai precis de obsesiile noastre colecționariste). Printre cele mai reușite texte, care depășesc granița zâmbetelor și metaforelor de blog sunt cele care oferă valoare adăugată, pe undeva potențial filosofică a realităților surpinse (și mă gândesc aici la textele inedite precum cele care  despre pungile mereu prezente în mâinile românilor – un spațiu misterios de prelungire a inconștientului,  despre transformarea realității în prilej de a râde de ceilalți prin instinctul cultivat de a scoate telefonul și a demasca stupizenia, despre ura în care trăim zi de zi, despre raportul dintre părinți și copii și asprimea pe care o dezvoltăm la rândul nostru când ne îngrijim bătrânii). Nu lipsesc nici fragmente condensate de luciditate sau umor, în forma unor panseuri și întrebări retorice intercalate printre capitole în grupajul intitulat Haideți să haidem (câteva exemple: telepatia se fură nu se învață, tot ce nu mă omoară mă face mai suspicios, lumea se împarte în șoferi, oameni, oameni cu șoferi, corectitudinea politică ne va schimba felul în care ne raportăm la pâinea neagră, adică la pâinea de culoare etc).

O oarecare explicație pentru  titlul volumului o primim chiar pe la începutul cărții – acul de siguranță purtat pe vremuri de multe femei era un simbol al certitudinii rezolvării tuturor micilor catastrofe domestice, o promisiune că nimic rău nu ni se poate întâmpla. La fel, textele lui Răzvan Exarhu, indiferent cât de eclectice ar fi, în ceea ce privește lungimea, tematica sau registrul abordat livrează nu doar zâmbete sau momente de reflecție pentru cititor, ci și acea senzația plăcută a faptului că ne putem salva de absurdul cotidian prin observație și limbaj, prin expresia articulată a reacțiilor  pe care le avem  în fața urâtului și exasperantului din jurul nostru . Volumul lui Răzvan Exarhu este acul de siguranță pe care merită să îl păstrați cu voi oriunde ați ajunge în vacanță în această vară.

FERICIREA E UN AC DE SIGURANTA – Razvan Exarhu – Editura Curtea Veche, 2017

Recenzie realizată de Sever Gulea.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *